Povestea magului călător în stele (4)

Și fuge și se duce pe-o rază iar în sus,

Se pierde în ruina castelului sdrobit...

E sufletul meu palid, e sufletul meu dus

Ce părăsește lumea de cer ademenit.

............................................................................

«O, de-aș muri odată... Cu corpul meu de plumb

Să simt cum morții aspre molatec eu sucumb

Iar sufletul... o parte ce 'n mine-a mai rămas

Să sboare - unde -l așteaptă amorul în estas,

Să' sboare unde partea-i cea jună, dulce, pală

Plutește printre stele... iar stelele-i esală

Un corp de raze blonde... Căci am pluti 'mpreună

Prin norii cei lunateci, prin stelele ce sună

Și ne-am dori cum raza dorește-o altă rază,

Una în brațul altei lumină fac frumoasă.

Dar nu se poate încă... căci corpul meu de lut

Un sclav greoiu și rece — e sclav — dar e astut.

Mă ține 'n pieptul bolnav... și 'n brațul încă tare,

Când sufletul meu liber vrea să s'arunce 'n mare

Să scape d'el odată....

În astfel de momente mă speriu eu de mine.

O, de ar fi o moarte, fără ca eu să mor,

Eu aș cuprinde-o 'n brațe și aș strânge-o cu dor».

Magul adânc gândește și 'n minte-și desfașoară

Soartea omului care l-avea 'naintea sa.

Sărac, uimit fusese în lume - odinioară

Dar gândul lui puternic viața-i apăsa.

Acest cap trist și palid coroana vrea să poarte

Și azi pe el se vede un negru comanac.

Acești umeri voit-au să duc' a lumei soarte

Și azi acopăr trențe și rasa de șieac

Și capu - acest ce 'n perini de tron ar fi dictat moarte

Azi doarme 'n pat de trențe, drept perină un sac,

Picioarelor rănite 'n sandale îi-era dor

De salele de marmuri, de-a tronului covor.

Desculț îmbla pe uliți, de visuri mintea plină

Și 'n lungele-i miserii, ca 'n mare cufundat,

Visa că 'ntreaga lume la dânsul o să vină,

Că el de lumea 'ntreagă va fi încoronat.

Coroane el împarte la regi. — Și la regine,

Iubindu-le 'ngenunche. Palate - a ridicat

Femeilor ce viața și-o 'nchină la plăceri,

Ce trupul de zăpadă și-l scaldă 'n negru păr.

Dar foaea se întoarse... Cu greață și scârbire

Îi păru - atunci că lumea e toată joc de cărți.

Atunci el se retrage în muri de mănăstire

Și capul și-l cufundă 'ntr'a lumei sfinte cărți.

Pe murii în risipă o candelă subțire

Chilia înnegrită lumină. Și prin părți

Necunoscute-a lumii gândirea lui pribeagă

Străbate cu - aripi mândre nemărginirea 'ntreagă.

În van pune pe suflet greoile cătușe

De gânduri uriașe, de 'nalte rugăciuni.

În van în a lui urmă a 'nchis a lumei ușă

La visele ei turburi, cu mari deșertăciuni;

Pe focul cugetărei a presurat cenușă,

Ci sub cenuș' ard încă consumători cărbuni.

Atunci visul mărirei s'a șterge 'n a lui gând

Când peste spuza sură se va turna pământ.

Atunci claustrul îl fuge — și 'n țărmuri sterpi de mare

Se trage să găsească liniștea-i ce s'a dus,

Dar vai! ș'acolo l urmă visările-i amare

Căci lumea cu-a ei visuri gândirea i-au supus.

Aici însă visarea-i e adânc - omorîtoare

Căci în chip de femee s'arată 'n aer sus.

Lumești gânduri într' alt chip împleau sufletul său.

El cugeta la toate, ci nu — la Dumnezeu.

Pe noaptea-i sufletească, tainică, rece, stinsă,

Căzu ploae de raze cu cer senin și dalb

Și sufletu-i se împle iar cu icoane - aprinse ,

O auroră-l împle cu aeru-i rozalb.

Din cer cade a lene o dulce stea desprinsă

Și se preface 'n înger, plâns de iubire, alb,

Și 'n inimă-i aude un dulce glas de-argint

Ca sunetu - unui clopot prin noapte aiurind.

Magul își răsgândește-a călugărului soarte!

« E - aevea acea ființă, visele-ți nu te mint

Dar nu-i aci în lume... E sufletu - unei moarte

Pe care 'nsă eu însumi pot ca să-l reaprind.

Pot s'o topesc în forma de lut care s'o poarte

Și idealu - eteric în lut eu pot să-l prind,

Dar nu aici.—Aicea de viață n'are parte;

Vom merge 'n lumea unde trăește mai departe».