Prolog
O întreită tăcere
Se lăsase din nou seara. Hanul Piatra de Hotar era învăluit de tăcere, şi era o tăcere întreită.
Cea mai lesne de simţit era o linişte goală şi răsunătoare, liniştea lucrurilor care lipsesc. Dacă ar fi fost vreo adiere de vânt, ar fi suspinat printre copaci, ar fi făcut însemnul de la intrarea în han să scârţâie din balamale şi ar fi măturat afară tăcerea, cum mături toamna frunzele pe uliţă. Dacă ar fi fost vreo mulţime de muşterii, măcar o mână de oameni, ar fi umplut tăcerea cu pălăvrăgitul şi râsetele lor, cu larma şi zarva pe care te-aştepţi să le găseşti într-o cârciumă la ceasurile întunecate ale nopţii. Dacă ar fi fost muzică... dar nu, de bună seamă că nu era nici o muzică. De fapt, nu era nimic din toate astea, aşa că rămânea doar tăcerea.
Înăuntrul hanului, doi bărbaţi se înghesuiau unul într-altul la un colţ de tejghea. Beau cu o îndârjire tăcută, ferindu-se să vorbească prea adânc despre veşti îngrijorătoare. Prin asta, sporeau şi ei tăcerea mai mare cu tăcerea lor măruntă şi posacă. Tăcerile se potriveau laolaltă ca două metale topite ori ca glasurile care-şi răspund unul altuia într-o cântare.
Cea de-a treia tăcere nu era ceva prea uşor de băgat de seamă. Dacă ascultai un ceas întreg, începeai, poate, să o simţi în podelele de lemn şi în butoaiele grosolane din spatele tejghelei. În negrul dur, de piatră, al vetrei care încă mai păstra căldura unui foc demult stins, în domolul du-te-vino al şervetului alb frecându-se de tejghea. Şi în mâinile bărbatului aflat în spatele tejghelei, lustruind o bucată de mahon care scânteia şi aşa în lumina lămpilor.
Avea părul roşu adevărat, roşu ca focul. Ochii îi erau întunecaţi şi reci, iar în mişcări avea acea abia ghicită siguranţă pe care-o dobândeşti când ştii deja multe.
Hanul era al lui, aşa cum şi a treia tăcere tot a lui era. Şi aşa se şi cuvenea, căci era tăcerea cea mai mare dintre toate şi le cuprindea pe celelalte două înăuntrul său. Adâncă şi largă ca un sfârşit de toamnă. Grea ca o piatră de râu. Sunetul răbdător, boboc-retezat, al unui om aflat în aşteptarea morţii.