×

Nous utilisons des cookies pour rendre LingQ meilleur. En visitant le site vous acceptez nos Politique des cookies.


image

Poezie - Mihai Eminescu, CALIN (file din poveste) (1)

CALIN (file din poveste) (1)

Motto: Gazel

Toamna frunzele-mi colindă,

Sun-un grier sub o grindă,

Vântul jalnic bate-n geamuri

Cu o mână tremurândă,

Iară tu la gura sobei

Stai ca somnul să te prindă.

Ce tresari din vis deodată?

Tu auzi pășind în tindă -

E iubitul care vine

De mijloc să te cuprindă

Și în fața ta frumoasă

O să ție o oglindă,

Să te vezi pe tine însăți

Visătoare, surâzândă.

I

Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic,

Rumenind străvechii codri și castelul singuratic

Ș-ale râurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot;

De departe-n văi coboară tânguiosul glas de clopot.

Pe deasupra de prăpăstii sunt zidiri de cetățuie.

Acățat de pietre sure un voinic cu greu le suie;

Așezând genunchiu și mână când pe-un colț când pe alt colț

Au ajuns să rupă gratii ruginite-a unei bolți

Și pe-a degetelor vârfuri în ietacul tăinuit

Intră , unde zidul negru într-un arc a-ncremenit.

Ci prin flori întrețesute, printre gratii luna moale,

Sfiicioasă și smerită și-au vărsat razele sale;

Unde-ajung par văruite zid, podele, ca de cridă,

Pe-unde nu -- părea că umbra cu cărbune-i zugrăvită.

Iar de sus pân-în podele un painjăn prins de vrajă,

A țesut subțire pânză străvezie ca o mreajă;

Tremurând ea licurește și se pare a se rumpe,

Încărcată de o bură, de un colb de pietre scumpe.

După pânza de painjăn doarme fata de-mpărat;

Înecată de lumină e întinsă în crivat.

Al ei chip se zugrăveste plin și alb: cu ochiu-l măsuri

Prin ușoara-nvinețire a subțirilor mătăsuri;

Ici și colo a ei haină s-a desprins din sponci ș-arată

Trupul alb în goliciunea-i, curăția ei de fată.

Răsfiratul păr de aur peste perini se-mprăștie,

Tâmpla bate liniștită ca o umbră viorie,

Și sprâncenele arcate fruntea albă i-o încheie,

Cu o singură trăsură măiestrit le încondeie;

Sub pleoapele închise globii ochilor se bat,

Brațul ei atârnă leneș peste marginea de pat;

De a vârstii ei căldură fragii sânului se coc,

A ei gură-i descleștată de-a suflării sale foc,

Ea zâmbind își mișcă dulce a ei buze mici, subțiri;

Iar pe patu-i și la capu-i presurați-s trandafiri.

Iar voinicul s-apropie și cu mâna sa el rumpe

Pânza cea acoperită de un colb de petre scumpe;

A frumseții haruri goale ce simțirile-i adapă,

Încăperile gândirii mai nu pot să le încapă.

El în brațe prinde fata, peste față i se-nclină,

Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină,

Și inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic —

Ș-apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic.

II

Ea a doua zi se miră cum de firele sunt rupte,

Și-n oglind-ale ei buze vede vinete și supte -

Ea zâmbind și trist se uită și șopotește blând din gură:

– „Zburător cu negre plete, vin' la noapte de mă fură.”

III

Fiecine cum i-e vrerea, despre fete samă deie-și -

Dar ea seamănă celora îndrăgiți de singuri ei-și.

Și Narcis văzându-și fața în oglinda sa, izvorul,

Singur fuse îndrăgitul, singur el îndrăgitorul.

Și de s-ar putea pe dânsa cineva ca sa o prindă,

Când cu ochii mari, sălbatici se privește în oglindă,

Subțiindu-și gura mică și chemându-se pe nume

Și fiindu-și șie dragă cum nu-i este nime-n lume,

Atunci el cu o privire nălucirea i-ar discoasă

Cum că ea - frumoasa fată - a ghicit că e frumoasă.

Idol tu! răpire minții! cu ochi mari și părul des,

Pentr-o inimă fecioară mândru idol ți-ai ales!

Ce șoptește ea în taină, când privește cu mirare

Al ei chip gingaș și tânăr, de la cap pân' la picioare?

„Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburător

Și strângându-l tare-n brațe, era mai ca să-l omor...

Și de-aceea când mă caut în păretele de-oglinzi,

Singurică-n cămăruță brațe albe eu întinz

Și mă-mbrac în părul galben, ca în strai ușor țesut,

Și zărind rotundu-mi umăr mai că-mi vine să-l sărut.

Și atunci de sfiiciune mi-iese sângele-n obraz -

Cum nu vine zburătorul, ca la pieptul lui să caz?

Dacă boiul mi-l înmlădiiu, dacă ochii mei îmi plac,

E temeiul că acestea fericit pe el îl fac.

Și mi-s dragă mie însămi, pentru că-i sunt dragă lui -

Gură tu! învață minte, nu mă spune nimănui,

Nici chiar lui, când vine noaptea lângă patul meu tiptil,

Doritor ca o femeie și viclean ca un copil!”

IV

Astfel vine-n toată noaptea zburător la al ei pat.

Se trezi din somn deodată de sărutu-i fermecat;

Și atuncea când spre ușă el se-ntoarce ca să fugă,

Ea-l oprește-n loc cu ochii și c-o mult smerită rugă:

– „O, rămâi, rămâi la mine, tu cu viers duios de foc,

Zburător cu plete negre, umbră fără de noroc

Și nu crede că în lume, singurel și rătăcit,

Nu-i găsi un suflet tânăr ce de tine-i îndrăgit.

O, tu umbră pieritoare, cu adâncii, triștii ochi,

Dulci-s ochii umbrei tale - nu le fie de diochi!”

El s-așază lângă dânsa și o prinde de mijloc,

Ea șoptește vorbe arse de al buzelor ei foc:

– „O, șoptește-mi - zice dânsul - tu cu ochii plini d-eres

Dulci cuvinte nențelese, însă pline de-nțeles.

Al vieții vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i,

Și-l visez, când cu-a mea mână al tău braț rotund îl pipăi,

Când pui capul tu pe pieptu-mi și bătăile îi numeri,

Când sărut cu-mpătimire ai tăi albi și netezi umeri

Și când sorb al tău răsuflet în suflarea vieții mele

Și când inima ne crește de un dor, de-o dulce jele;

Când pierdută razimi fruntea de-arzătorul meu obraz,

Părul tău bălai și moale de mi-l legi după grumaz,

Ochii tăi pe jumătate de-i închizi, mi-ntinzi o gură,

Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură.

Tu!!... nu vezi... nu-ți aflu nume... Limba-n gură mi se leagă

Și nu pot să-ți spun odată, cât - ah! cât îmi ești de dragă!”

Ei șoptesc, multe și-ar spune și nu știu de-unde să-nceapă,

Căci pe rând și-astupă gura, când cu gura se adapă;

Unu-n brațele altuia, tremurând ei se sărută,

Numai ochiul e vorbareț, iară limba lor e mută,

Ea-și acopere cu mâna fața roșă de sfială,

Ochii-n lacrimi și-i ascunde într-un păr ca de peteală.

V

S-au făcut ca ceara albă fața roșă ca un măr

Și atâta de subțire, să o tai c-un fir de păr.

Și cosița ta bălaie o aduni la ochi plângând,

Inimă făr' de nădejde, suflete bătut de gând.

Toată ziua la fereastră, suspinând, nu spui nimic,

Ridicând a tale gene, al tău suflet se ridică;

Urmărind pe ceruri limpezi cum plutește-o ciocârlie,

Tu ai vrea să spui să ducă cătră dânsul o solie,

Dar ea zboară... tu cu ochiul plutitor și-ntunecos

Stai cu buze discleștate de un tremur dureros.

Nu-ți mai scurge ochii tineri, dulcii cerului fiaștri,

Nu uita că-n lacrimi este taina ochilor albaștri.

Stele rare din tărie cad ca picuri de argint,

Și seninul cer albastru mândru lacrimile-l prind;

Dar dacă ar cădea toate, el rămâne trist și gol,

N-ai putea sa faci cu ochii înălțimilor ocol -

Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de râu

Nu-i ca noaptea cea mocnită și pustie din sicriu;

Și din când în când vărsate, mândru lacrimele-ți șed,

Dar de seci întreg isvorul, atunci cum o să te văd?

Prin ei curge rumenirea, mândră ca de trandafiri,

Și zăpada viorie din obrajii tăi subțiri -

Apoi noaptea lor albastră, a lor dulce vecinicie,

Ce ușor se mistuiește prin plânsorile pustie...

Cine e nerod să ardă în cărbuni smarandul rar

Ș-a lui vecinică lucire s-o strivească în zadar?

Tu-ți arzi ochii și frumseța... Dulce noaptea lor se stânge,

Și nici știi ce pierde lumea. Nu mai plânge, nu mai plânge!

VI

O, tu crai cu barba-n noduri ca și câlții când nu-i perii,

Tu în cap nu ai grăunțe, numai pleavă și puzderii.

Bine-ți pare să fii singur, crai bătrân fără de minți,

Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinți?

Să te plimbli și să numeri scânduri albe în cerdac?

Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac!

Alungat-o ai pe dânsa, ca departe de părinți

În coliba împistrită ea să nasc-un pui de prinț.

În zadar ca s-o mai cate, tu trimiți în lume crainic,

Nimeni n-a afla locașul, unde ea s-ascunde tainic.

VII

Sură-i sara cea de toamnă; de pe lacuri apa sură

Înfunda mișcarea-i creață între stuf la iezătură;

Iar pădurea lin suspină și prin frunzele uscate

Rânduri, rânduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate.

De când codrul, dragul codru, troienindu-și frunza toată,

Își deschide-a lui adâncuri, fața lunei să le bată,

Tristă-i firea, iară vântul sperios vo creangă farmă -

Singuratece isvoare fac cu valurile larmă.

Pe potica dinspre codri, cine oare se coboară?

Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o măsoară.

Șapte ani de când plecat-ai, zburător cu negre plete,

Ș-ai uitat de soarta mândrei, iubitoarei tale fete!

Și pe câmpul gol el vede un copil umblând desculț

Și cercând ca să adune într-un cârd bobocii mulți.

– „Bună vreme, măi băiete!” - „Mulțămim, voinic străin!”

– „Cum te cheamă, măi copile?” - „Ca pe tata-meu - Călin;

Mama-mi spune câteodată, de-o întreb: a cui-s, mamă?”

– „Zburătoru-ți este tată și pe el Călin îl cheamă.”

Când l-aude, numai dânsul își știa inima lui,

Căci copilul cu bobocii era chiar copilul lui.

Atunci intră în colibă și pe capătu-unei laiți,

Lumina cu mucul negru într-un hârb un roș opaiț;

Se coceau pe vatra sură două turte în cenușă,

Un papuc e sub o grindă, iară altul după ușă;

Hârâită, noduroasă, stă în colb râșnița veche,

În cotlon torcea motanul, pieptănându-și o ureche;

Sub icoana afumată unui sfânt cu comănac

Arde-n candel-o lumină cât un sâmbure de mac;

Pe-a icoanei policioară, busuioc și mint-uscată

Împlu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată;

Pe cuptiorul uns cu humă și pe coșcovii păreți

Zugrăvit-au c-un cărbune copilașul cel isteț

Purceluși cu coada sfredel și cu bețe-n loc de labă,

Cum mai bine i se șede unui purceluș de treabă.

O beșică-n loc de sticlă e întinsă-n ferăstruie

Printre care trece-o dungă mohorâtă și gălbuie.

Pe un pat de scânduri goale doarme tânăra nevastă

În mocnitul întuneric și cu fața spre fereastră.

El s-așază lângă dânsa fruntea ei o netezește,

O desmiardă cu durere, suspinând o drăgostește.

Pleacă gura la ureche-i, blând pe nume el o cheamă,

Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă,

Spăriet la el se uită... i se pare că visează,

Ar zâmbi și nu se-ncrede, ar răcni și nu cutează.

El din patu-i o ridică și pe pieptul lui și-o pune,

Inima-i zvâcnește tare, viața-i parcă se răpune.

Ea se uită, se tot uită, un cuvânt măcar nu spune,

Râde doar cu ochii-n lacrimi, spăriată de-o minune,

Ș-apoi îi sucește părul pe-al ei deget alb, subțire,

Își ascunde fața roșă l-a lui piept duios de mire.

El ștergarul i-l desprinde și-l împinge lin la vale,

Drept în creștet o sărută pe-al ei păr de aur moale

Și bărbia i-o ridică, s-uită-n ochii plini de apă,

Și pe rând și-astupă gura, când cu gura se adapă.

VIII

De treci codrii de aramă, de departe vezi albind

Ș-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.

Acolo, lângă isvoară, iarba pare de omăt,

Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet;

CALIN (file din poveste) (1) CALIN (verhaaltabbladen) (1)

Motto: Gazel

Toamna frunzele-mi colindă,

Sun-un grier sub o grindă,

Vântul jalnic bate-n geamuri

Cu o mână tremurândă,

Iară tu la gura sobei

Stai ca somnul să te prindă.

Ce tresari din vis deodată?

Tu auzi pășind în tindă -

E iubitul care vine

De mijloc să te cuprindă

Și în fața ta frumoasă

O să ție o oglindă,

Să te vezi pe tine însăți

Visătoare, surâzândă.

I

Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic,

Rumenind străvechii codri și castelul singuratic

Ș-ale râurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot;

De departe-n văi coboară tânguiosul glas de clopot.

Pe deasupra de prăpăstii sunt zidiri de cetățuie.

Acățat de pietre sure un voinic cu greu le suie;

Așezând genunchiu și mână când pe-un colț când pe alt colț

Au ajuns să rupă gratii ruginite-a unei bolți

Și pe-a degetelor vârfuri în ietacul tăinuit

Intră , unde zidul negru într-un arc a-ncremenit.

Ci prin flori întrețesute, printre gratii luna moale,

Sfiicioasă și smerită și-au vărsat razele sale;

Unde-ajung par văruite zid, podele, ca de cridă,

Pe-unde nu -- părea că umbra cu cărbune-i zugrăvită.

Iar de sus pân-în podele un painjăn prins de vrajă,

A țesut subțire pânză străvezie ca o mreajă;

Tremurând ea licurește și se pare a se rumpe,

Încărcată de o bură, de un colb de pietre scumpe.

După pânza de painjăn doarme fata de-mpărat;

Înecată de lumină e întinsă în crivat.

Al ei chip se zugrăveste plin și alb: cu ochiu-l măsuri

Prin ușoara-nvinețire a subțirilor mătăsuri;

Ici și colo a ei haină s-a desprins din sponci ș-arată

Trupul alb în goliciunea-i, curăția ei de fată.

Răsfiratul păr de aur peste perini se-mprăștie,

Tâmpla bate liniștită ca o umbră viorie,

Și sprâncenele arcate fruntea albă i-o încheie,

Cu o singură trăsură măiestrit le încondeie;

Sub pleoapele închise globii ochilor se bat,

Brațul ei atârnă leneș peste marginea de pat;

De a vârstii ei căldură fragii sânului se coc,

A ei gură-i descleștată de-a suflării sale foc,

Ea zâmbind își mișcă dulce a ei buze mici, subțiri;

Iar pe patu-i și la capu-i presurați-s trandafiri.

Iar voinicul s-apropie și cu mâna sa el rumpe

Pânza cea acoperită de un colb de petre scumpe;

A frumseții haruri goale ce simțirile-i adapă,

Încăperile gândirii mai nu pot să le încapă.

El în brațe prinde fata, peste față i se-nclină,

Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină,

Și inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic —

Ș-apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic.

II

Ea a doua zi se miră cum de firele sunt rupte,

Și-n oglind-ale ei buze vede vinete și supte -

Ea zâmbind și trist se uită și șopotește blând din gură:

– „Zburător cu negre plete, vin' la noapte de mă fură.”

III

Fiecine cum i-e vrerea, despre fete samă deie-și -

Dar ea seamănă celora îndrăgiți de singuri ei-și.

Și Narcis văzându-și fața în oglinda sa, izvorul,

Singur fuse îndrăgitul, singur el îndrăgitorul.

Și de s-ar putea pe dânsa cineva ca sa o prindă,

Când cu ochii mari, sălbatici se privește în oglindă,

Subțiindu-și gura mică și chemându-se pe nume

Și fiindu-și șie dragă cum nu-i este nime-n lume,

Atunci el cu o privire nălucirea i-ar discoasă

Cum că ea - frumoasa fată - a ghicit că e frumoasă.

Idol tu! răpire minții! cu ochi mari și părul des,

Pentr-o inimă fecioară mândru idol ți-ai ales!

Ce șoptește ea în taină, când privește cu mirare

Al ei chip gingaș și tânăr, de la cap pân' la picioare?

„Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburător

Și strângându-l tare-n brațe, era mai ca să-l omor...

Și de-aceea când mă caut în păretele de-oglinzi,

Singurică-n cămăruță brațe albe eu întinz

Și mă-mbrac în părul galben, ca în strai ușor țesut,

Și zărind rotundu-mi umăr mai că-mi vine să-l sărut.

Și atunci de sfiiciune mi-iese sângele-n obraz -

Cum nu vine zburătorul, ca la pieptul lui să caz?

Dacă boiul mi-l înmlădiiu, dacă ochii mei îmi plac,

E temeiul că acestea fericit pe el îl fac.

Și mi-s dragă mie însămi, pentru că-i sunt dragă lui -

Gură tu! învață minte, nu mă spune nimănui,

Nici chiar lui, când vine noaptea lângă patul meu tiptil,

Doritor ca o femeie și viclean ca un copil!”

IV

Astfel vine-n toată noaptea zburător la al ei pat.

Se trezi din somn deodată de sărutu-i fermecat;

Și atuncea când spre ușă el se-ntoarce ca să fugă,

Ea-l oprește-n loc cu ochii și c-o mult smerită rugă:

– „O, rămâi, rămâi la mine, tu cu viers duios de foc,

Zburător cu plete negre, umbră fără de noroc

Și nu crede că în lume, singurel și rătăcit,

Nu-i găsi un suflet tânăr ce de tine-i îndrăgit.

O, tu umbră pieritoare, cu adâncii, triștii ochi,

Dulci-s ochii umbrei tale - nu le fie de diochi!”

El s-așază lângă dânsa și o prinde de mijloc,

Ea șoptește vorbe arse de al buzelor ei foc:

– „O, șoptește-mi - zice dânsul - tu cu ochii plini d-eres

Dulci cuvinte nențelese, însă pline de-nțeles.

Al vieții vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i,

Și-l visez, când cu-a mea mână al tău braț rotund îl pipăi,

Când pui capul tu pe pieptu-mi și bătăile îi numeri,

Când sărut cu-mpătimire ai tăi albi și netezi umeri

Și când sorb al tău răsuflet în suflarea vieții mele

Și când inima ne crește de un dor, de-o dulce jele;

Când pierdută razimi fruntea de-arzătorul meu obraz,

Părul tău bălai și moale de mi-l legi după grumaz,

Ochii tăi pe jumătate de-i închizi, mi-ntinzi o gură,

Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură.

Tu!!... nu vezi... nu-ți aflu nume... Limba-n gură mi se leagă

Și nu pot să-ți spun odată, cât - ah! cât îmi ești de dragă!”

Ei șoptesc, multe și-ar spune și nu știu de-unde să-nceapă,

Căci pe rând și-astupă gura, când cu gura se adapă;

Unu-n brațele altuia, tremurând ei se sărută,

Numai ochiul e vorbareț, iară limba lor e mută,

Ea-și acopere cu mâna fața roșă de sfială,

Ochii-n lacrimi și-i ascunde într-un păr ca de peteală.

V

S-au făcut ca ceara albă fața roșă ca un măr

Și atâta de subțire, să o tai c-un fir de păr.

Și cosița ta bălaie o aduni la ochi plângând,

Inimă făr' de nădejde, suflete bătut de gând.

Toată ziua la fereastră, suspinând, nu spui nimic,

Ridicând a tale gene, al tău suflet se ridică;

Urmărind pe ceruri limpezi cum plutește-o ciocârlie,

Tu ai vrea să spui să ducă cătră dânsul o solie,

Dar ea zboară... tu cu ochiul plutitor și-ntunecos

Stai cu buze discleștate de un tremur dureros.

Nu-ți mai scurge ochii tineri, dulcii cerului fiaștri,

Nu uita că-n lacrimi este taina ochilor albaștri.

Stele rare din tărie cad ca picuri de argint,

Și seninul cer albastru mândru lacrimile-l prind;

Dar dacă ar cădea toate, el rămâne trist și gol,

N-ai putea sa faci cu ochii înălțimilor ocol -

Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de râu

Nu-i ca noaptea cea mocnită și pustie din sicriu;

Și din când în când vărsate, mândru lacrimele-ți șed,

Dar de seci întreg isvorul, atunci cum o să te văd?

Prin ei curge rumenirea, mândră ca de trandafiri,

Și zăpada viorie din obrajii tăi subțiri -

Apoi noaptea lor albastră, a lor dulce vecinicie,

Ce ușor se mistuiește prin plânsorile pustie...

Cine e nerod să ardă în cărbuni smarandul rar

Ș-a lui vecinică lucire s-o strivească în zadar?

Tu-ți arzi ochii și frumseța... Dulce noaptea lor se stânge,

Și nici știi ce pierde lumea. Nu mai plânge, nu mai plânge!

VI

O, tu crai cu barba-n noduri ca și câlții când nu-i perii,

Tu în cap nu ai grăunțe, numai pleavă și puzderii.

Bine-ți pare să fii singur, crai bătrân fără de minți,

Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinți?

Să te plimbli și să numeri scânduri albe în cerdac?

Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac!

Alungat-o ai pe dânsa, ca departe de părinți

În coliba împistrită ea să nasc-un pui de prinț.

În zadar ca s-o mai cate, tu trimiți în lume crainic,

Nimeni n-a afla locașul, unde ea s-ascunde tainic.

VII

Sură-i sara cea de toamnă; de pe lacuri apa sură

Înfunda mișcarea-i creață între stuf la iezătură;

Iar pădurea lin suspină și prin frunzele uscate

Rânduri, rânduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate.

De când codrul, dragul codru, troienindu-și frunza toată,

Își deschide-a lui adâncuri, fața lunei să le bată,

Tristă-i firea, iară vântul sperios vo creangă farmă -

Singuratece isvoare fac cu valurile larmă.

Pe potica dinspre codri, cine oare se coboară?

Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o măsoară.

Șapte ani de când plecat-ai, zburător cu negre plete,

Ș-ai uitat de soarta mândrei, iubitoarei tale fete!

Și pe câmpul gol el vede un copil umblând desculț

Și cercând ca să adune într-un cârd bobocii mulți.

– „Bună vreme, măi băiete!” - „Mulțămim, voinic străin!”

– „Cum te cheamă, măi copile?” - „Ca pe tata-meu - Călin;

Mama-mi spune câteodată, de-o întreb: a cui-s, mamă?”

– „Zburătoru-ți este tată și pe el Călin îl cheamă.”

Când l-aude, numai dânsul își știa inima lui,

Căci copilul cu bobocii era chiar copilul lui.

Atunci intră în colibă și pe capătu-unei laiți,

Lumina cu mucul negru într-un hârb un roș opaiț;

Se coceau pe vatra sură două turte în cenușă,

Un papuc e sub o grindă, iară altul după ușă;

Hârâită, noduroasă, stă în colb râșnița veche,

În cotlon torcea motanul, pieptănându-și o ureche;

Sub icoana afumată unui sfânt cu comănac

Arde-n candel-o lumină cât un sâmbure de mac;

Pe-a icoanei policioară, busuioc și mint-uscată

Împlu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată;

Pe cuptiorul uns cu humă și pe coșcovii păreți

Zugrăvit-au c-un cărbune copilașul cel isteț

Purceluși cu coada sfredel și cu bețe-n loc de labă,

Cum mai bine i se șede unui purceluș de treabă.

O beșică-n loc de sticlă e întinsă-n ferăstruie

Printre care trece-o dungă mohorâtă și gălbuie.

Pe un pat de scânduri goale doarme tânăra nevastă

În mocnitul întuneric și cu fața spre fereastră.

El s-așază lângă dânsa fruntea ei o netezește,

O desmiardă cu durere, suspinând o drăgostește.

Pleacă gura la ureche-i, blând pe nume el o cheamă,

Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă,

Spăriet la el se uită... i se pare că visează,

Ar zâmbi și nu se-ncrede, ar răcni și nu cutează.

El din patu-i o ridică și pe pieptul lui și-o pune,

Inima-i zvâcnește tare, viața-i parcă se răpune.

Ea se uită, se tot uită, un cuvânt măcar nu spune,

Râde doar cu ochii-n lacrimi, spăriată de-o minune,

Ș-apoi îi sucește părul pe-al ei deget alb, subțire,

Își ascunde fața roșă l-a lui piept duios de mire.

El ștergarul i-l desprinde și-l împinge lin la vale,

Drept în creștet o sărută pe-al ei păr de aur moale

Și bărbia i-o ridică, s-uită-n ochii plini de apă,

Și pe rând și-astupă gura, când cu gura se adapă.

VIII

De treci codrii de aramă, de departe vezi albind

Ș-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.

Acolo, lângă isvoară, iarba pare de omăt,

Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet;