Capitolul unu
Loc de duhuri rele
Era doboriş seara, iar şleahta obişnuită se adunase la Piatra de Hotar. Cinci oameni nu erau cine ştie ce şleahtă, însă mai mult de cinci nu prea vedea hanul în ziua de azi, la cum erau vremurile.
Moş Cob îşi intrase în rolul de povestitor şi dătător de poveţe. Bărbaţii de la tejghea sorbeau din băuturi şi ascultau. În odaia din spate, un hangiu tânăr stătea nevăzut după uşă, zâmbind în timp ce asculta amănuntele unei poveşti cunoscute.
— Şi când s-a deşteptat din somn, Taborlin cel Mare s-a trezit încuiat într-un turn înalt. Îi luaseră sabia şi-l jecmăniseră de unelte: cheia, banul şi lumânarea îi dispăruseră. Dar, vedeţi voi, asta nici măcar nu era partea cea mai rea...
Cob se opri o clipă, făcându-i să aştepte încordaţi.
— ...căci lămpile de pe perete ardeau cu foc albastru!
Graham, Jake şi Shep dădură din cap a încuviinţare. Cei trei prieteni crescuseră împreună, ascultându-i lui Cob poveştile şi nebăgându-i în seamă poveţele.
Cob îl studie mai îndeaproape, cu ochi mijiţi, pe cel mai nou şi mai atent dintre puţinii ascultători – ucenicul fierarului.
— Ai habar ce-nseamnă asta, băiete?
Toată lumea îi zicea „băiete“ ucenicului de fierar, deşi era cu o palmă mai înalt decât toţi ceilalţi. După cum se întâmplă în orice târguşor, n-avea să fie scos din „băiete“ decât după ce-i creştea barba de-a binelea sau dacă spărgea nasul vreunuia din cauza asta.
Băiatul dădu încet din cap.
— Chandrienii.
— Aşa e, încuviinţă şi Cob. Chandrienii. Toată lumea ştie că focul albastru e unul din semnele lor. Şi Taborlin al nostru...
— Dar cum de l-or găsit? îi tăie vorba flăcăul. Şi de ce nu l-or omorât când or avut prilejul?
— Taci, acolo, ţi-oi primi toate răspunsurile până la urmă, zise Jake. Lasă-l doară să povestească.
— Nu-i nevoie să-l dojeneşti, Jake, spuse Graham. Băiatu-i numa' curios. Vezi-ţi de băutura ta.
— Băutura mi-am băut-o, bombăni Jake. Mi-ar trebui încă una, da' hangiu' ăsta tot taie frunze la câini în odaia din spate.
Ridică glasul şi bătu cu halba goală în tejgheaua de mahon.
— Hei! Li-i sete oamenilor aici!
Hangiul se ivi cu cinci străchini de tocană şi două pâini rotunde, calde încă. Le mai turnă un rând de bere lui Jake, Shep şi lui Moş Cob, mişcându-se cu spor de colo până colo.
Povestea avu de aşteptat câtă vreme bărbaţii erau prinşi cu îmbucatul. Moş Cob îşi înfuleca strachina de tocană aşa cum poate numai cine a rămas holtei toată viaţa. Pe când ceilalţi încă mai suflau în străchini, să nu se ardă, el îşi isprăvi şi ultima îmbucătură de pâine şi se puse din nou pe povestit.
— Ei, şi Taborlin trebuia să scape de-acolo, da' când s-a uitat împrejurul său, a văzut că temniţa n-avea uşă. Şi nici ferestre. De jur împrejur nu era decât piatră, netedă şi tare. Era o temniţă din care nu mai scăpase nimeni. Dar Taborlin ştia numele tuturor lucrurilor, şi- atunci toate erau la porunca lui. El a zis pietrei: „Sfărâmă-te!“ şi piatra s-a sfărâmat. Zidul s-a sfâşiat ca o foaie de hârtie şi Taborlin a văzut cerul şi a tras în piept aerul dulce de primăvară. A mers până la marginea temniţei, s-a uitat în jos şi, fără să se mai gândească, a păşit în gol...
Băiatul făcu ochii mari:
— Nu se poate!
Cob încuviinţă grav din cap.
— Şi astfel, Taborlin a căzut, dar nu şi-a pierdut nicidecum cumpătul. Căci el ştia numele vântului, şi atunci vântul îl asculta. El a vorbit cu vântul, şi vântul l-a îmbrăţişat şi l-a legănat. L-a purtat până la pământ, uşor ca pe un puf de păpădie, şi l-a aşezat în picioare, gingaş ca dezmierdarea unei mame. Şi când a ajuns jos şi a dus mâna la coastă, unde îl înjunghiaseră, a simţit că de-abia dacă avea o zgârietură. Acuma, poate că n-a fost decât un pic de noroc, zise Cob ducând mâna la nas cu înţeles, sau poate avea cumva de-a face cu talismanul pe care îl purta pe sub cămaşă.
— Ce talisman? întrebă nerăbdător flăcăul, cu gura plină de tocană.
Moş Cob se aşeză mai bine în scaun, bucuros că are prilejul să povestească mai cu de-amănuntul.
— Cu câteva zile mai-nainte, lui Taborlin îi ieşise în cale un spoitor. Şi chiar dacă nici el n-avea mare lucru de mâncare, Taborlin şi-a împărţit merindele cu moşneagul.
— Chiar aşa se şi cade, îi zise Graham încet băiatului. Doar ştie toată lumea: „De miluieşti un spoitor, te răsplăteşte mai cu spor“.
— Nu, nu, mormăi Jake. Zi-o aşa cum trebuie: „La nevoie de-i dai ajutor, ai răsplată-ndoită de la spoitor“.
Hangiul vorbi pentru prima oară în seara aceea.
— De fapt, vă lipseşte mai mult de jumătate, zise el, stând în picioare în spatele tejghelei:
Spoitorul mereu datoria-şi plăteşte:
Cuvenită plată, cui cu el se tocmeşte,
Îndoită plată, celui ce-l miluieşte,
Întreită plată, pentru cine-l jigneşte.
Muşteriii mai că se mirară să-l vadă pe Kote acolo. Veneau la han doboriş de doboriş de luni de zile, iar Kote nu deschisese niciodată gura să zică ceva de la el. Nici că te puteai aştepta la altceva, de bună seamă. Venise în târg abia de un an şi ceva. Era încă străin. Ucenicul fierarului trăise aici de la unsprezece ani şi tot i se zicea „băiatul ăla din Rannish“, de parcă Rannish ar fi fost vreo ţară străină, nu un târg la mai puţin de nouăsprezece kilometri depărtare.
— Aşa am auzit şi eu odată, spuse Kote ca să spargă tăcerea; se vedea bine că se ruşinase de ce zisese.
Moş Cob încuviinţă din cap, apoi îşi drese glasul şi prinse din nou a povesti:
— Ei, şi talismanul ăsta făcea o baniţă întreagă de coroane de aur, da' pentru că Taborlin se milostivise de el spoitorul i l-a vândut pe un ban de fier, un ban de aramă şi un ban de argint. Era negru ca miezul nopţii şi rece ca gheaţa, da' câtă vreme îl avea la gât, Taborlin avea să fie ferit de toate lucrurile rele. Duhuri şi de-astea.
— Ce-aş mai da şi io să am aşa ceva în ziua de azi, zise Shep întunecat.
Toată seara, Shep băuse cel mai mult şi vorbise cel mai puţin dintre toţi. Toată lumea ştia că se petrecuse ceva rău la el la fermă aprinzişul trecut, dar, cum îi erau prieteni buni, ceilalţi ştiau că nu trebuie să-l bată la cap să le dea mai multe amănunte. Cel puţin nu cât încă era aşa devreme, nu cât încă erau cu toţii atât de treji.
— Mda, toţi am da, zise Moş Cob înţelept, luând o înghiţitură lungă de bere.
— Nu ştiam că Chandrienii îs duhuri rele, zise băiatul. Am auzit că...
— Păi, nici nu-s duhuri rele, zise Jake cu hotărâre. Sunt primii şase oameni care n-or vrut să aleagă calea lui Tehlu, şi El i-o blestemat să pribegească prin cele patru colţuri...
— Cine spune povestea asta, eu sau tu, Jacob Walker? spuse Cob cu asprime. Dacă o zici tu, eu unul te las să-i dai-nainte.
Cei doi se uitară lung unul la altul, cu nişte căutături aprige. Până la urmă, Jake îşi plecă privirea, mormăind ceva ce ar fi putut însemna că-i pare rău.
Cob se întoarse din nou spre flăcău.
— Chiar asta-i taina Chandrienilor, lămuri el. De unde vin? Unde se duc după ce-şi isprăvesc faptele sângeroase? Ce sunt, oameni care şi-au vândut sufletele? Duhuri rele? Stafii? Nimeni nu ştie. Chiar dacă, zise Cob aruncându-i lui Jake o privire plină de dispreţ, orice neisprăvit pretinde că ştie...
De acolo, povestea lăsă locul ciondănelilor – despre adevărata fire a Chandrienilor, despre semnele care le însoţeau venirea şi dacă talismanul l-ar fi păzit pe Taborlin de tâlhari sau de câini turbaţi, sau de căzăturile de pe cal. Discuţiile se aprinseseră bine de tot când uşa de la intrarea în han se deschise brusc şi cu zgomot.
Jake se uită într-acolo.
— Era şi vremea să vii, Carter. Zi-i şi tu zevzecului ăstuia care-i deosebirea dintre un duh rău şi-un câine. Toată lumea şt...
Jake îşi curmă vorba la jumătate şi se grăbi să ajungă la uşă.
— Doamne păzeşte, tu ce-ai păţit?
Carter păşi în lumină, cu chipul palid şi mânjit de sânge. Ţinea la piept o pătură veche de cal. Arăta straniu şi hidos, ca şi cum ar fi fost învelite în ea o grămadă de surcele puse alandala.
Văzând în ce hal e, prietenii lui Carter săriră de pe scaune şi se repeziră spre el.
— N-am nimic, le zise, înaintând încet prin sala mare a hanului.
Avea un fel de tresărire sălbatică în priviri, ca la caii sperioşi.
— N-am nimic. N-am nimic.
Trânti pătura pe masa cea mai apropiată, iar bocceaua se lovi cu zgomot de lemn, ca şi cum ar fi fost plină de pietre. Peste tot pe haine avea numai tăieturi lungi şi drepte. Cămaşa cenuşie, ferfeniţită, atârna pe el, mai puţin pe unde îi stătea lipită de trup, pătată cu un roşu-închis şi posac.
Graham încercă să-l facă să se aşeze pe un scaun.
— Doamne, Maica Domnului! Şezi jos, Carter! Ce-ai păţit? Şezi, şezi.
Carter dădu cu încăpăţânare din cap.
— V-am zis, n-am nimic. Nu-s rănit aşa rău.
— Câţi au fost? întrebă Graham.
— Unul, răspunse Carter. Dar n-a fost ce credeţi voi...
— Fir-ar să fie de treabă! Ţi-am mai spus eu ţie, Carter, izbucni Moş Cob, cu felul acela de mânie înfricoşată pe care n-o simt decât rudele şi prietenii cei mai apropiaţi. Ţi-am tot spus de luni de zile. Nu mai poţi să te duci singur. Nici măcar până la Baeden. E plin de primejdii.
Jake îi puse bătrânului o mână pe braţ, făcându-l să tacă.
— Şezi numai, zise Graham, care încă se chinuia să-l îndrepte pe Carter spre scaun. Hai să dăm jos cămaşa asta de pe tine şi să te curăţăm.
Carter dădu iar din cap.
— N-am nimic. M-am ales cu niscaiva tăieturi, dar grosul sângelui nu-i al meu, e al lui Nelly. Pe ea a sărit. A omorât-o cam la trei kilometri de târg, dincolo de Podul Vechi.
Vestea fu urmată de câteva clipe de tăcere gravă. Ucenicul fierarului îi puse o mână pe umăr lui Carter, în semn de compătimire.
— Fir-ar! Asta-i rău. Şi era aşa de blândă, ca un miel! Nu-ncerca niciodată să muşte sau să dea cu piciorul când o aduceai s-o potcovim. Cel mai bun cal din târg. Fir-ar! Îmi...
Nu-şi mai găsi cuvintele.
— Fir-ar! Nici nu ştiu ce să zic, isprăvi băiatul, uitându-se în stânga şi-n dreapta neputincios.
Cob izbuti, în sfârşit, să scape din strânsoarea lui Jake.
— Ţi-am spus eu ţie, zise el din nou, dând din deget spre Carter în semn de mustrare. Mai nou umblă tot felul de oameni, care-ar fi în stare să te omoare şi pentru câţiva bănuţi, darămite pentru un cal şi o căruţă. Şi acum ce-ai de gând să faci? Să tragi tu la căruţă?
Urmă o tăcere plină de stânjeneală. Jake şi Cob îşi aruncau priviri urâte, pe când ceilalţi nu ştiau ce să mai spună şi ce să facă să-şi mai aline prietenul.
Hangiul se mişca în vremea asta cu grijă. Cu tot felul de lucruri în braţe, îl ocoli sprinten pe Shep şi începu să le orânduiască pe una dintre mesele din apropiere: o strachină de apă clocotită, foarfeci, nişte fâşii de pânză curată, câteva sticluţe, ac şi aţă de felcer.
— Nu s-ar fi întâmplat aşa ceva dacă m-ai fi ascultat tu pe mine, mormăi Moş Cob.
Jake încercă să-l facă să tacă, dar Cob nu se lăsă cu una, cu două.
— Nu fac decât s-o spun pe-a' dreaptă. E mai mare necazul cu Nelly, dar măcar acum ar face bine s-asculte, altfel o păţeşte şi el. N-ai cum să ai aşa noroc de două ori, cu oameni ca ăştia.
Carter strânse din buze, fără să zică nimic. Se întinse şi trase de un colţ al păturii pline de sânge. Lucrul dinăuntru, orice ar fi fost, se rostogoli şi se încurcă în pătură. Carter trase mai tare şi se auzi un zornăit ca de pietre plate de râu vărsate pe masă.
Era un păianjen mare cât o roată de car şi negru ca tăciunele.
Ucenicul fierarului sări în sus şi se lovi de masa din spatele lui, răsturnând-o, mai-mai să cadă şi el. Lui Cob îi pică faţa. Graham, Shep şi Jake scoaseră nişte sunete neînţelese de uluire şi se dădură la o parte, ducându-şi mâinile la gură. Carter făcu şi el un pas înapoi, aproape smucindu-se fără să vrea. Odaia fu cuprinsă de o tăcere rea ca o sudoare rece.
Hangiul se încruntă.
— Nu se poate să fi ajuns deja aşa de mult spre apus, spuse el încet.
Dacă n-ar fi fost tăcerea, nu l-ar fi auzit nimeni. Dar îl auziseră. Îşi dezlipiră privirile de la lucrul de pe masă, ca să se holbeze muţi la bărbatul cu părul roşu.
Jake îşi recăpătă glasul primul:
— Ştii ce-i ăsta?
Hangiul avea privirile pierdute.
— Un scrael, zise el, zăpăcit. Credeam că munţii...
— Un scrael? se băgă Jake. Doamne apără şi păzeşte, Kote! Ai mai văzut aşa ceva înainte?
— Ce? făcu hangiul cu părul roşu, uitându-se împrejur aspru, ca şi când şi-ar fi adus dintr-odată aminte unde se află. A, nu. Nu, fireşte că nu.
Văzând că e singurul care stă la nici un braţ depărtare de arătarea cea neagră, făcu şi el un pas bine măsurat în spate.
— Doar am auzit şi eu.
Ceilalţi se holbau în continuare la el.
— Îl mai ţineţi minte pe neguţătorul care a venit în târg acum vreo două răspasuri?
Încuviinţară cu toţii din cap.
— Nemernicul a-ncercat să-mi ceară douăj' de bani pe o juma' de oca de sare, zise Cob imediat, spunând pesemne acelaşi lucru pentru a suta oară.
— Mai bine-aş fi cumpărat un pic, mormăi Jake.
Graham îi dădu dreptate, încuviinţând din cap pe tăcute.
— Era un ticălos împuţit, zise Cob printre dinţi, parcă ar fi găsit alinare în vorbele pe care le mai spusese de multe ori. Aş plăti şi patru dacă-s vremurile grele, dar douăzeci e jaf curat.
— Nu şi dacă mai sunt multe ca ăsta pe drum, zise Shep sumbru.
Toate privirile se întoarseră spre lucrul de pe masă.
— Ei, neguţătorul ăla mi-a spus că a auzit de ei prin părţile Melcombului, zise Kote repede, uitându-se la chipurile celorlalţi pe când ei cercetau din ochi arătarea. Am crezut că înşira baliverne numai ca să poată cere mai mult pe ce vindea.
— Şi ce-a mai zis? întrebă Carter.
Hangiul păru că stă pe gânduri, apoi ridică din umeri.
— N-am prins toată povestea. A stat în târg numai vreo două ceasuri.
— Nu-mi plac păianjenii, zise ucenicul fierarului, care rămăsese în spatele altei mese, la vreo cincisprezece palme depărtare. Acoperă-l.
— Nu-i păianjen, spuse Jake. N-are ochi.
— Şi nici gură n-are, mai zise şi Carter. Pe unde mănâncă?
— Ce mănâncă? întrebă Shep sumbru.
Hangiul se tot uita cu interes la arătare. Se aplecă mai aproape, întinzând o mână spre ea. Toată lumea se îndepărtă şi mai mult de masă.
— Ai grijă, zise Carter. Are picioarele ascuţite ca nişte cuţite.
— Mai degrabă ca un brici, spuse Kote, trecând uşor cu degetele sale lungi peste trupul negru, fără trăsături, al scraelului. E neted şi dur, ca de lut ars.
— Vezi, nu-l hârâi, zise ucenicul fierarului.
Cu mare grijă, hangiul luă un picior lung şi neted şi încercă să-l frângă, cu amândouă mâinile, ca pe o surcea.
— Ba nu-i ca lutul ars, se îndreptă el.
Îl sprijini de marginea mesei şi se lăsă cu toată greutatea pe el. Piciorul se frânse cu un bufnit ascuţit.
— Mai degrabă ca piatra.
Se uită spre Carter.
— Cum s-a ales cu toate crăpăturile astea? întrebă el, arătând spre liniile subţiri care străbăteau întinderea neagră şi netedă a trupului.
— A căzut Nelly pe el, zise Carter. A sărit jos dintr-un copac şi a- nceput să se caţăre pe ea, tăind-o peste tot cu picioarele alea. Se mişca aşa de iute! Nici nu mi-am dat seama ce se petrece, lămuri Carter, lăsându-se în sfârşit pe scaun, la îndemnul lui Graham. S-a încurcat în hăţuri şi a căzut pe arătarea asta, şi i-a rupt câteva din picioare. Apoi arătarea asta s-a luat după mine, m-a ajuns, se târa peste tot pe mine...
Îşi încrucişă braţele la pieptul plin de sânge şi se cutremură.
— Am izbutit să-l dau jos de pe mine şi l-am izbit cât de tare am putut. Pe urmă iar a sărit pe mine...
Carter îşi curmă vorba, palid la chip ca un mort.
Hangiul încuviinţă ca pentru sine, în vreme ce tot înghiontea arătarea.
— N-are sânge. Nici măruntaie. E doar cenuşie pe dinăuntru, spuse el, lovind-o uşor cu degetul. Ca o ciupercă.
— Tehlu milostiv, las-o în pace odată! se milogi ucenicul fierarului de hangiu. Păianjenii se mai smucesc câteodată după ce-i omori.
— Ascultaţi la voi, izbucni Cob usturător. Păianjenii nu se fac mari cât porcii. Ştiţi prea bine ce-i ăsta.
Se uită împrejur, prinzându-le privirile fiecăruia în parte.
— E un duh rău.
Se uitară la arătarea zdrobită.
— Ei, hai, spuse Jake, mai mult din obişnuinţa de a nu fi de acord. Nu e ca şi cum...
Făcu un gest nedesluşit.
— Doar nu se poate să...
Toţi ştiau la ce se gândeşte. Fireşte că erau duhuri rele pe lume. Dar erau ca îngerii lui Tehlu. Ca vitejii şi regii. Îşi aveau locul în poveşti. Undeva, în lumea largă. Taborlin cel Mare chema foc şi trăsnete ca să nimicească duhurile rele. Tehlu le frângea în mâinile Sale şi le trimitea să urle în hăul cel fără de nume. Prietenul tău din copilărie nu călca unul în picioare pe drumul spre Baedn-Bryt. Era de- a dreptul caraghios.
Kote îşi trecu mâna prin părul roşu, apoi sparse tăcerea.
— Nu e decât o cale să ştim sigur, zise el, băgând mâna în buzunar. Fier sau foc.
Scoase o pungă umflată, de piele.
— Şi numele Domnului, mai spuse Graham. Duhurile rele se tem de trei lucruri: de fierul rece, de focul curat şi de sfântul nume al Domnului.
Gura hangiului făcu o linie subţire, aproape, dar nu chiar, încruntându-se.
— Fireşte, zise el, în vreme ce-şi golea punga pe masă şi scotocea prin monedele amestecate: talanţi grei de argint şi firfirei subţiri de argint, parale de aramă, bani ciobiţi şi sfanţi de fier. Are careva un gologan?
— Foloseşte şi tu un sfanţ, zise Jake. E de fier bun.
— Nu-mi trebuie fier bun, spuse hangiul. Un sfanţ are prea mult carbon în el. E aproape oţel.
— Are dreptate, zise ucenicul fierarului. Atâta că nu e carbon. Se pune cocs ca să faci oţel. Cocs şi var.
Hangiul dădu din cap, plin de respect pentru flăcău.
— Oi ştii mai bine, tinere jupân. Doar e meseria ta, până la urmă.
Găsi, în sfârşit, un sfanţ în grămada de monede. Îl ridică.
— Ah, iată.
— Ce-o să facă? întrebă Jake.
— Fierul omoară duhurile rele, spuse Cob cu glas şovăitor, dar ăsta-i deja mort. S-ar putea să nu-i facă nimic.
— Nu e decât o cale să aflăm.
Hangiul se uită pe rând în ochii fiecăruia, ca şi cum i-ar fi cântărit. Apoi se întoarse hotărât spre masă, iar ei se dădură şi mai în spate.
Kote apăsă sfanţul de fier pe spatele arătării şi urmă un pocnet scurt şi aspru, ca un butuc de pin trosnind într-un foc fierbinte. Toţi tresăriră, apoi se liniştiră când văzură că lucrul cel negru rămâne nemişcat. Cob şi ceilalţi îşi aruncară zâmbete tremurate, ca nişte băieţei băgaţi în sperieţi de o poveste cu stafii. Zâmbetele li se pleoştiră însă când odaia se umplu cu un miros dulce şi usturător, de flori putrezite şi păr ars.
Hangiul lăsă sfanţul să cadă pe masă, cu un zornăit ascuţit.
— Ei bine, zise el, frecându-şi mâinile de şorţ, cu asta bănuiesc că ne-am lămurit. Şi acum ce facem?
*
Câteva ceasuri mai târziu, hangiul stătea în pragul Pietrei de Hotar, lăsându-şi ochii să se obişnuiască cu întunericul. Urme de lumină de la ferestrele hanului se întindeau de-a latul uliţei, până la uşa fierăriei de peste drum. Nu era un drum prea larg şi nici bătut de mulţi călători. Nu părea să ducă undeva, cum par alte drumuri. Hangiul trase în piept aerul de toamnă şi se uită neliniştit împrejur, ca şi cum ar fi aşteptat să se întâmple ceva.
Îşi spunea Kote. Îşi alesese cu mare grijă numele, când venise în locul ăsta. Îşi luase un nume nou din toate pricinile obişnuite şi pentru câteva mai puţin obişnuite, dintre care una era că numele aveau mare însemnătate pentru el.
Privind în sus, văzu o mie de stele licărind în catifeaua adâncă a unei nopţi fără lună. Le ştia pe toate, le ştia povestea şi numele. Le ştia într-un fel apropiat, cum îşi ştia şi propriile mâini.
Privind în jos, Kote oftă fără să-şi dea seama şi se întoarse înăuntru. Încuie uşa şi trase obloanele ferestrelor largi ale hanului, parcă pentru a se îndepărta cât mai mult de stele şi de toate feluritele lor nume.
Mătură podelele cu migală, prinzând toate ungherele. Şterse mesele şi tejgheaua, mişcându-se priceput şi cu răbdare. După un ceas de muncă, apa din găleată era încă destul de curată cât să se spele o domniţă pe mâini în ea.
La sfârşit, trase un scaun înalt în spatele tejghelei şi începu să lustruiască toată mulţimea de sticle şi sticluţe cuibărite între cele două butoaie uriaşe. În îndeletnicirea aceasta nu puse nici pe departe atâta sprinteneală şi pricepere cât pentru celelalte, şi se dovedi iute că lustruitul nu era decât un prilej de a atinge şi a lua în mână lucruri. Începu chiar să îngâne ceva, chiar dacă nici nu băgă de seamă, şi s-ar fi oprit dacă ar fi ştiut.
Pe când întorcea sticlele în mâinile lui lungi şi graţioase, mişcarea cunoscută îi descreţi câteva din liniile obosite de pe chip, făcându-l să pară mai tânăr, fără îndoială mai tânăr de treizeci de ani. Cu mult mai tânăr de treizeci. Tânăr pentru un hangiu. Tânăr pentru un bărbat pe chipul căruia mai rămâneau încă atât de multe linii obosite.
*
Kote urcă până în capul scărilor şi deschise uşa. Odaia lui era simplă, aproape ca de pustnic. În mijloc se afla un şemineu de piatră neagră, două scaune şi o masă mică de scris. Alte mobile nu mai erau, în afară de un pat îngust şi un cufăr mare, închis la culoare, la picioarele patului. Nimic nu împodobea pereţii, nimic nu acoperea podeaua de lemn.
Se auziră paşi pe coridor şi un tânăr intră în odaie, aducând o strachină de tocană aburindă, care mirosea a piper. Avea părul negru şi era plin de şarm, cu un zâmbet uşor şi ochi vicleni.
— N-ai mai stat de mult atât de târziu, zise el, întinzându-i strachina. Pesemne c-au fost poveşti bune în seara asta, Reshi.
Reshi era altul dintre numele hangiului, aproape un nume de alint. Auzindu-l, un colţ al gurii i se curbă într-un zâmbet strâmb. Se aşeză în scaunul adânc din faţa focului.
— Ei, şi ce-ai învăţat astăzi, Bast?
— Astăzi, stăpâne, am învăţat că iubăreţii cei mai mari au văzul mai bun decât cei mai mari cărturari.
— Şi de ce e aşa, Bast? întrebă Kote, cu glasul îmbibat puţin de haz.
Bast închise uşa şi se aşeză în al doilea scaun, întorcându-l în aşa fel încât să fie cu faţa spre foc şi spre învăţătorul său. Avea în mişcări ceva neobişnuit de diafan şi de graţios, ca şi cum ar fi dansat aproape.
— Ei bine, Reshi, toate cărţile pline de învăţături stau înăuntru, unde e lumină proastă. Dar fetele frumoase stau de cele mai multe ori în lumina soarelui şi de aceea e mult mai uşor să le cercetezi pe ele, fără să-ţi pui în primejdie văzul.
Kote încuviinţă din cap.
— Dar un studios deosebit de isteţ ar putea să ia cu el o carte afară şi în felul acesta să-şi îmbunătăţească cunoştinţele fără teama de a-şi înrăutăţi mult iubitul simţ al văzului.
— Aşa m-am gândit şi eu, Reshi. Fiind, de bună seamă, un studios deosebit de isteţ.
— De bună seamă.
— Dar când am găsit un loc la soare unde să pot să citesc, pe dată s-a ivit o fată frumoasă şi nu m-a mai lăsat să mă ocup nicidecum cu cititul, isprăvi Bast pompos.
Kote suspină.
— Oare am dreptate să presupun că n-ai izbutit să citeşti nimic din Celum Tinture azi?
Bast reuşi să pară cât de cât ruşinat.
Uitându-se în foc, Kote încercă în zadar să-şi ia o căutătură aspră.
— Of, Bast, sper că a fost încântătoare ca un vânt cald care bate vara la umbră. Sunt un învăţător prost că o zic, dar mă bucur. Nici eu nu mă simt în stare de vreun lung şir de lecţii chiar acum.
Urmă o clipă de tăcere.
— Pe Carter l-a atacat un scrael în seara asta.
Lui Bast îi pieri zâmbetul cel uşor, desprinzându-i-se de pe chip ca o mască crăpată şi lăsându-l îngrozit şi palid.
— Scraelii? spuse el pierit, ridicându-se pe jumătate în picioare, gata să fugă pe uşă afară, apoi se încruntă, ruşinat, şi se chinui să se aşeze din nou pe scaun. De unde ştii? Cine i-a găsit trupul?
— Trăieşte încă, Bast. El l-a adus înapoi. N-a fost decât unul.
— Nu există aşa ceva, un singur scrael, zise Bast hotărât. Ştii doar foarte bine.
— Ştiu, spuse Kote. Dar tot numai unul a fost.
— Şi l-a omorât? zise Bast. Nu se poate să fi fost un scrael. Poate că...
— Bast, un scrael a fost. L-am văzut, lămuri Kote, aruncându-i o privire gravă. A avut noroc, atâta tot. Chiar dacă a fost rănit rău de tot. Patruzeci şi opt de copci. Aproape că mi-am folosit toată aţa de felcer.
Kote îşi luă strachina de tocană.
— Dacă întreabă cineva, spune-le că bunicul meu a fost strajă la convoiul unui neguţător şi m-a învăţat să curăţ şi să cos o rană. În seara asta au fost prea uluiţi ca să întrebe, dar mâine s-ar putea să-i apuce curiozitatea pe unii. Nu vreau asta.
Suflă în tocană, ridicând un norişor de abur în jurul chipului său.
— Ce-ai făcut cu trupul scraelului?
— Eu unul n-am făcut nimic cu el, zise Kote tăios. Eu unul nu-s decât hangiu. Lucrurile de felul ăsta mă depăşesc cu totul.
— Reshi, nu poţi să-i laşi să bâjbâie prin aşa ceva de unii singuri.
Kote suspină.
— L-au dus la preot. A făcut bine tot ce trebuia, din pricini care mai de care mai greşite.
Bast deschise gura, dar Kote vorbi mai departe înainte să apuce să zică ceva:
— Da, am avut grijă ca groapa să fie destul de adâncă. Da, am avut grijă să pună şi lemn de scoruş pe foc. Da, am avut grijă să ardă mult şi bine până să arunce scraelul în foc. Şi da, am avut grijă să nu păstreze nimeni vreo bucată din el ca amintire.
Se încruntă, aducându-şi sprâncenele laolaltă.
— Nu sunt tâmpit, să ştii.
Bast se linişti vădit, lăsându-se pe spate în scaun.
— Ştiu că nu eşti tâmpit, Reshi. Dar în mai bine de jumătate din oamenii ăştia n-am încredere nici să-şi facă nevoile în partea în care bate vântul.
Păru afundat în gânduri pentru o clipă.
— Nu pot să-mi închipui cum de a fost doar unul.
— Poate că au murit venind peste munţi, îşi dădu Kote cu părerea. Toţi, în afară de ăsta unul.
— Se poate, încuviinţă Bast fără tragere de inimă.
— Poate a fost furtuna de acum două zile, mai zise Kote. O furtună din aia care răstoarnă şi căruţele, cum spuneam noi în trupă. Cu tot vântul şi ploaia, se poate ca unul să se fi rătăcit de turmă.
— Îmi place mai mult ce-ai zis prima dată, Reshi, zise Bast, stânjenit. Trei sau patru scraeli ar trece prin târguşorul ăsta ca... ca...
— Ca un cuţit fierbinte prin unt?
— Mai degrabă ca mai multe cuţite fierbinţi prin câteva zeci de ţărani, zise Bast sec. Oamenii ăştia habar n-au să se apere. Pun rămăşag că nu sunt nici şase săbii în tot târgul. Nu că săbiile ar fi de mare folos în faţa scraelilor.
Urmă o lungă clipă de tăcere plină de gânduri. Apoi Bast începu să se foiască.
— Vreo veste?
Kote dădu din cap.
— N-au ajuns să vorbească şi despre veşti în seara asta. Carter a dat totul peste cap pe când încă mai spuneau poveşti. Asta e ceva, mă gândesc. Or să vină înapoi mâine-seară. În felul ăsta o să am şi eu ceva de făcut.
Kote se jucă leneş cu lingura prin tocană.
— Ar fi trebuit să cumpăr scraelul de la Carter, gândi el cu glas tare. Ar fi putut să-şi cumpere alt cal cu banii ăia. Ar fi venit oameni din toate părţile să-l vadă. Am fi avut şi noi, în sfârşit, niscaiva treabă.
Bast îi aruncă o privire mută şi plină de groază.
— Glumesc, Bast, zise Kote împăciuitor, dând din mâna în care ţinea lingura.
Zâmbi slab.
— Şi totuşi, ar fi fost drăguţ.
— Nu, Reshi, fără nici cea mai mică îndoială că nu ar fi fost drăguţ, zise Bast apăsat. „Ar fi venit oameni din toate părţile să-l vadă“, zise şi el, a bătaie de joc. Zău aşa!
— Treaba ar fi fost drăguţă, lămuri Kote. Orice treabă ar fi drăguţă.
Înfipse lingura înapoi în tocană.
— Orice ar fi drăguţ.
Rămaseră multă vreme în tăcere. Kote se încrunta în jos spre strachina cu tocană pe care o ţinea în mână, cu privirile pierdute.
— Cred că e groaznic aici pentru tine, Bast, zise el până la urmă. Cred că ţi-e urât de nu mai poţi.
Bast dădu din umeri.
— Sunt câteva neveste tinere prin târg. O grămadă de fete.
Rânji ca un copil.
— Îmi găsesc eu singur de lucru.
— Asta-i bine, Bast.
Urmă o altă tăcere. Kote mai luă o îmbucătură, mestecă, înghiţi.
— Ştii, au crezut că-i un duh rău.
Bast ridică iarăşi din umeri.
— S-ar putea să şi fie, Reshi. Iar pentru ei pesemne că-i cel mai bine să creadă asta.
— Ştiu. De fapt, chiar i-am aţâţat. Dar ştii şi tu ce-nseamnă asta, zise el, uitându-se în ochii lui Bast. Fierarul o să facă bani buni în zilele care vin.
Bast avut mare grijă să aibă chipul de necitit.
— Aha.
Kote încuviinţă din cap.
— N-am să-ţi găsesc nicio vină dac-ai să vrei să pleci, Bast. Ai locuri mai bune decât ăsta unde-ai putea să fii.
Bast rămase uluit.
— N-aş putea să plec, Reshi.
Deschise şi închise gura la loc de câteva ori, neştiind ce să zică.
— Cine m-ar mai învăţa pe mine?
Kote rânji şi, pentru o clipă, chipul său arătă cât de tânăr era de fapt. În spatele liniilor obosite şi a privirii blajine de hangiu, nu arăta deloc mai bătrân decât tovarăşul său cu părul negru.
— Chiar aşa, cine? răspunse Kote, arătând spre uşă cu lingura. Hai, treci la citit atunci sau du-te şi hârjoneşte vreo fată. Ştiu bine că ai şi lucruri mai bune de făcut decât să te uiţi la mine cum mănânc.
— De fapt...
— Piei, duh rău! zise Kote, apoi, la jumătatea îmbucăturii de tocană, trecu la o temică rostită destul de prost: Tehus antausa eha!
Bast izbucni într-un râs uimit şi arătă ceva neruşinat cu mâna.
Kote înghiţi şi schimbă iar limba:
— Aroi te dennaleyan!
— Ei, hai, zise Bast dojenitor, pierzându-şi zâmbetul. Asta-i doar jignire.
— Cu pământ şi cu piatră, mă lepăd de tine!
Kote îşi muie degetele în cana de lângă el şi aruncă nepăsător câteva picături spre Bast.
— Departe de mine, vrajă!
— Cu suc de mere? zise Bast, înveselit şi supărat în acelaşi timp, frecând o mărgea de suc de pe cămaşă. Ar face bine să nu păteze.
Kote mai luă o îmbucătură.
— Du-te şi pune-o la înmuiat. Dacă lucrurile iau o întorsătură cu totul deznădăjduită, te sfătuiesc să profiţi de foloasele numeroaselor poţiuni de curăţat care se găsesc în Celum Tinture. Capitolul treisprezece, pare-mi-se.
— Bine, zise Bast, ridicându-se şi mergând până la uşă, cu obişnuitul lui farmec ciudat. Cheamă-mă dacă ai nevoie de ceva.
Închise uşa în urma lui.
Kote mâncă încet, ştergând ultimele urme de tocană cu o bucată de pâine. Se uita pe fereastră în timp ce mânca, sau cel puţin încerca să se uite, căci lumina lămpii făcea sticla să fie ca o oglindă, ascunzând întunericul din spatele ei.
Ochii i se plimbau neliniştiţi prin odaie. Vatra era făcută din aceeaşi piatră neagră ca şi cea de jos. Stătea chiar în mijlocul încăperii, o mică ispravă pe care Kote era foarte mândru că o meşterise. Patul era mic şi umil, iar dacă îl atingeai îţi dădeai seama că salteaua aproape că nici nu exista, atât era de subţire.
Cineva cu multă băgare de seamă ar fi văzut că era un lucru anume de care ochii lui se fereau. Aşa cum te fereşti de privirile unei foste ibovnice la o cină cu ştaif sau de ale unui vechi duşman care şade în faţa ta, de partea cealaltă a unei cârciumi pline de muşterii, târziu în noapte.
Kote încercă să se liniştească, nu izbuti, nu-şi găsi astâmpărul, suspină, se foi în scaun şi, fără să vrea, privirea îi căzu asupra cufărului de la picioarele patului.
Era făcut din roah, un lemn rar, tare, negru ca tăciunele şi neted ca sticla lustruită. Mult preţuit de parfumieri şi de alchimişti, o bucată cât un deget de mare făcea pe puţin cât greutatea sa în aur. Să faci un cufăr întreg din roah era ceva mult mai mult decât un simplu moft.
Cufărul era încuiat de trei ori. Avea o încuietoare de fier, o încuietoare de aramă şi o încuietoare nevăzută. În seara aceea, lemnul umplea odaia cu o mireasmă aproape imperceptibilă de portocală şi fier înăbuşit.
Când căzură asupra cufărului, privirile lui Kote nu săriră iute în lături. Nu alunecară cu viclenie într-o parte, ca şi cum s-ar fi prefăcut că nici nu e acolo. Dar, într-o singură clipă de uitat, pe chip îi reveniră toate liniile pe care plăcerile simple ale zilei le descreţiseră încetul cu încetul. Alinarea pe care i-o dădeau sticlele şi cărţile se şterse cât ai clipi din gene, lăsând în urmă doar nimicnicie şi durere. Pentru o clipă, pe chipul lui se războiră un dor sălbatic şi părerea de rău.
Apoi se făcură nevăzute şi locul lor îl luă chipul trudit al unui hangiu, un om care-şi zicea Kote. Oftă din nou fără să ştie şi se ridică cu greu în picioare.
Îi luă multă vreme până să treacă de cufăr şi să se bage în pat. Şi, odată băgat în pat, îi luă multă vreme până să adoarmă.
*
Aşa cum ghicise Kote, în seara următoare veniră înapoi la Piatra de Hotar, să mănânce şi să bea. Încercară de câteva ori, fără tragere de inimă, să spună poveşti, dar se lăsară iute păgubaşi. Nimeni nu avea chef de aşa ceva.
