×

我们使用cookies帮助改善LingQ。通过浏览本网站,表示你同意我们的 cookie 政策.


image

Poezie - Mihai Eminescu, Strigoii (2)

Strigoii (2)

S-ajung curând în cale, s-alătură călări,

Și unul înspre altul se pleacă-n desmierdări -

Dar buzele ei roșii păreau că-s sângerate.

Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr,

Căci caii lor aleargă alăturea-nspumați,

Vorbind de-a lor iubire - iubire fără saț -

Ea se lăsase dulce și greu pe a lui braț

Și-și răzimase capul bălai de a lui umăr.

– „Arald, nu vrei pe sânu-mi tu fruntea ta s-o culci?

Tu zeu cu ochii negri... O! ce frumoși ochi ai...

Las' să-ți înlănțui gâtul cu părul meu bălai...

Viața, tinerețea mi-ai prefăcut-o-n rai -

Las' să mă uit în ochii-ți ucizători de dulci!"

Miroase-adormitoare văzduhul îl îngreun,

Căci vântul adunat-a de flori de tei troiene,

Și le așterne-n cale reginei dunărene. -

Prin frunze aiurează șoptirile-i alene.

Când gurile-nsetate în sărutări se-mpreun.

Cum ei mergând ca vântul se ceartă și se-ntreabă,

Nu văd în fundul nopții o umbră de roșeață,

Dar simt că-n a lor suflet trecu fior de gheață,

De-a morții gălbeneală pieriți ei sunt la față...

Ei simt c-a lor vorbire-i mai slabă, tot mai slabă.

– „Arald! strigă crăiasa - las' fața să-mi ascund,

N-auzi tu de departe cucoșul răgușit?

O zare de lumină s-arată-n răsărit,

Viața trecătoare din pieptu-mi a rănit...

A zilei raze roșii în inimă-mi pătrund."

Arald încremenise pe calu-i - un stejar,

Păinjenit e ochiu-i de-al morții glas etern,

Fug caii duși de spaimă și vântului s-aștern,

Ca umbre străvezie ieșite din infern

Ei zboară... Vântul geme prin codri cu amar.

Ei zboar-o vijelie, trec ape făr' de vad,

Naintea lor se nalță puternic vechii munți,

Ei trec în răpejune prin râuri fără punți,

Coroanele în fugă le fulgeră pe frunți,

Naintea lor se mișcă pădurile de brad.

Din tronul lui de piatră bătrânul preot vede

Și-n vânturi el ridică adâncul glas de-aramă,

Pe soare să-l oprească el noaptea o recheamă,

Furtunelor dă zborul, pământul de-l distramă...

Târziu! căci faptul zilei în slavă se răpede!

Pornește vijelia adâncu-i cânt de jale,

Când ei soseau alături pe cai încremeniți,

Cu genele lăsate pe ochi păinjeniți -

Frumoși erau și astfel de moarte logodiți -

Și-n două laturi templul deschise-a lui portale.

Călări ei intră-nuntru și porțile recad;

Pe veci pieriră-n noaptea mărețului mormânt.

În sunete din urmă pătrunde-n fire cânt,

Jelind-o pe crăiasa cu chip frumos și sfânt,

Pe-Arald, copilul rege al codrilor de brad.

Bătrânu-și pleacă geana și iar rămâne orb,

Picioarele lui vechie cu piatra se-mpreună,

El numără în gându-i și anii îi adună,

Ca o poveste-uitată Arald în minte-i sună,

Și peste capu-i zboară un alb ș-un negru corb.

Pe jilțul lui de piatră înțepenește drept

Cu cârja lui cea veche preotul cel păgân,

Și veacuri înainte el șede-uitat, bătrân,

În plete-i crește mușchiul și mușchi pe a lui sân,

Barba-n pământ i-ajunge și genele în piept.

Strigoii (2) Ondoden (2)

S-ajung curând în cale, s-alătură călări,

Și unul înspre altul se pleacă-n desmierdări -

Dar buzele ei roșii păreau că-s sângerate.

Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr,

Căci caii lor aleargă alăturea-nspumați,

Vorbind de-a lor iubire - iubire fără saț -

Ea se lăsase dulce și greu pe a lui braț

Și-și răzimase capul bălai de a lui umăr.

– „Arald, nu vrei pe sânu-mi tu fruntea ta s-o culci?

Tu zeu cu ochii negri... O! ce frumoși ochi ai...

Las' să-ți înlănțui gâtul cu părul meu bălai...

Viața, tinerețea mi-ai prefăcut-o-n rai -

Las' să mă uit în ochii-ți ucizători de dulci!"

Miroase-adormitoare văzduhul îl îngreun,

Căci vântul adunat-a de flori de tei troiene,

Și le așterne-n cale reginei dunărene. -

Prin frunze aiurează șoptirile-i alene.

Când gurile-nsetate în sărutări se-mpreun.

Cum ei mergând ca vântul se ceartă și se-ntreabă,

Nu văd în fundul nopții o umbră de roșeață,

Dar simt că-n a lor suflet trecu fior de gheață,

De-a morții gălbeneală pieriți ei sunt la față...

Ei simt c-a lor vorbire-i mai slabă, tot mai slabă.

– „Arald! strigă crăiasa - las' fața să-mi ascund,

N-auzi tu de departe cucoșul răgușit?

O zare de lumină s-arată-n răsărit,

Viața trecătoare din pieptu-mi a rănit...

A zilei raze roșii în inimă-mi pătrund."

Arald încremenise pe calu-i - un stejar,

Păinjenit e ochiu-i de-al morții glas etern,

Fug caii duși de spaimă și vântului s-aștern,

Ca umbre străvezie ieșite din infern

Ei zboară... Vântul geme prin codri cu amar.

Ei zboar-o vijelie, trec ape făr' de vad,

Naintea lor se nalță puternic vechii munți,

Ei trec în răpejune prin râuri fără punți,

Coroanele în fugă le fulgeră pe frunți,

Naintea lor se mișcă pădurile de brad.

Din tronul lui de piatră bătrânul preot vede

Și-n vânturi el ridică adâncul glas de-aramă,

Pe soare să-l oprească el noaptea o recheamă,

Furtunelor dă zborul, pământul de-l distramă...

Târziu! căci faptul zilei în slavă se răpede!

Pornește vijelia adâncu-i cânt de jale,

Când ei soseau alături pe cai încremeniți,

Cu genele lăsate pe ochi păinjeniți -

Frumoși erau și astfel de moarte logodiți -

Și-n două laturi templul deschise-a lui portale.

Călări ei intră-nuntru și porțile recad;

Pe veci pieriră-n noaptea mărețului mormânt.

În sunete din urmă pătrunde-n fire cânt,

Jelind-o pe crăiasa cu chip frumos și sfânt,

Pe-Arald, copilul rege al codrilor de brad.

Bătrânu-și pleacă geana și iar rămâne orb,

Picioarele lui vechie cu piatra se-mpreună,

El numără în gându-i și anii îi adună,

Ca o poveste-uitată Arald în minte-i sună,

Și peste capu-i zboară un alb ș-un negru corb.

Pe jilțul lui de piatră înțepenește drept

Cu cârja lui cea veche preotul cel păgân,

Și veacuri înainte el șede-uitat, bătrân,

În plete-i crește mușchiul și mușchi pe a lui sân,

Barba-n pământ i-ajunge și genele în piept.