Povestea magului călător în stele (2)

În pământești ființe cu fragedul lor corp

Și prin a lumii vamă cobor bolnavi de-amor

În corpurile de - oameni ce - aștept' venirea lor.

Dar pân' ce corpu 'n lume un înger îl cuprinde,

De-asupra vămii lumii pe luminoase căi

Imperiul lui cel mare o stea în cer aprinde —

Acolo el domnește, lăsând a lumii văi.

Dar de viața-i lumească domnia 'n cer depinde:

De-i rău, steaua s'aruncă în noaptea celor răi

Și lumile nestinse pe-a cerului cununi

Imperii sunt întinse a îngerilor buni.

Abia părăsesc unii a domei mari pilastri,

Abia părăsesc cerul și înfloritu-i cort,

Abia au vreme - a pierde puternicii lor aștri .

Coboară 'n lume, află amorul lor că-i mort.

Atunci îl iau în brațe și luminând albaștri

În lumea lor bogată cu lacrimi ei îl port —

Sunt îngeri blânzi și timizi, așa nevinovați

Încât în astă lume nu trebuesc cercați.

A unui înger palid ursita pământească,

Legată e de soarta corpului ce-l aleg.

Atârnă de viață domnia lor cerească:

Ce samănă în lume, în stele ei culeg;

Nefericiți adesea, ce-o soarte 'mpărătească,

Un om ce-i născut mare în lume își aleg;

Un împărat puternic dar înfocat când moare;

O stea urieșască în caos se coboară.

Dar în acest cer mare ce 'n mii de lumi lucește

Tu nu ai nici un înger, tu nu ai nici o stea,

Când cartea lumii mare Dumnezeu o citește

Se 'mpiedică la cifra vieți-ți făr' să vrea.

În planu - eternității viața-ți greșală este,

De zilele-ți nu este legat'o lume-a ta.

Genii beau vinu - uitării , când se cobor din ceruri;

Deschise-ți-s, nebându-l, a lumilor misteruri.

Greșeli de astea 'n lume se 'ntâmplă adesea multe

Și 'ncurcă-a veciniciei mult înțeleptul plan.

Găsești în lume oameni cu mințile oculte

Cari cunosc a lumii gândire de titan;

Să știi însă, că, oamenii în veci nu vor s'asculte

Și 'n basme au un nume: li zice năsdrăvan.

La gânduri uriașe a lor minte asudă,

Da oamenii-i înconjor și nu vor să-i audă.

Deși rari și puțini-s, lumea nu va să-i vază,

Viața lor e luptă, când mor se duc neplânși.

Ei n'au avut la leagăn un blând înger de pază

Și-a lor ochi de durere sunt turbure, și stinși;

Dară deși blânzi îngeri își varsă a lor raze

În sufletul lor, totuși ei mari îs și distinși,

Căci Dumnezeu în lume le ține loc de tată

Și pune pe-a lor frunte gândirea lui bogată.

Dar—e un înger palid cu lungi aripi și negre,

În aste firi mărețe în veci e 'namorat .

Păcat numai c'amoru-i stinge sisteme 'ntegre,

Întorsu lui omoară p' oricine l-a-ascultat,

Seducător trimite plăcerile - alegre

Și de asculți cântarea-i geniu-ți e sfărmat.

A celor trecătoare în mâna lui e soarte,

Frumosu-i ca nealții și numele-i e: Moarte !

De-aceea să n'asculți tu sublima lui cântare

Căci morți-s pe vecie acei ce o ascult,

În fiecare secol un alt amant el are

Și cel care-l iubește rămâne 'n veci ocult.

Ascultă glasu-mi rece: eu sunt un seraf mare.

De Domnul eu trimisu-s, căci te iubește mult,

Să scap a ta ființă de caosu-i imens —

Eu în glasul gândiri-ți am pus acesta sens.

Că dincolo de groapă imperiu n'ai o lume,

De asta ție n'are de ce să-ți pară rău;

A geniului imperiu : gândirea lui — anume;

A sufletului spațiu e însuși el. Ca grâu

Vei sămăna în ceruri a gândurilor sume

Și - atunci realizate vor fi, vor sta mereu.

Că 'n lumea din afară tu nu ai moștenire,

A pus în tine Domnul nemargini de gândire.

În aste mari nemargini unde gândiri ca stele

Lin înfloresc, miriade s'amestecă, contrag;

Zidite 'n dome mândre, de cugetări castele

Se darmă la suflarea-ți și 'n taină se desfac

Sau la dorința-ți numai se mișcă ca mărgele

Și sun' cântări, ce vibră — se 'ntunecă și tac;

Astă nemărginire de gând ce-i pusă 'n tine

O lume e în lume și în vecie ține.

Când mintea va cuprinde viața ta lumească,

Când corpul tău cădea-va de vreme risipit,

Vei coborî tu singur în viața-ți sufletească

Și vei dura în spațiu-i stelos nemărginit;

Cum Dumnezeu cuprinde cu viața lui cerească

Lumi, stele, timp și spațiu ș' atomul nezărit,

Cum toate-s el și dânsul în toate e cuprins

Astfel tu vei fi mare ca gândul tău întins.

De - astă viață mândră de vrei să ai o știre

Gândește num' atuncea la visuri și la somn,

Ca mort e corpul rece în noapte, nesimțire,

Pe creațiuni bogate sufletul este domn;

În ocean de stele, prin sori, nemărginire,

El îmblă, risipește gândirile prin somn;

Deși nu sunt aevea aceste lumi solare

El tot le vede, simte, le - aude și le are.

Când omul risipitu-i, un lut fără suflare,

Sufletul în afară rămâne surd și orb:

Un cântec fără arpă, o rază fără soare,

Un murmur fără ape, e suflet fără corp,

Dar înăuntru-i este o lume 'ntinsă mare,

Aevea-i pentru dânsul. Cum picături ce sorb

Toate razele lumii într'un grăunte - uimit ,

În el îs toate, dânsul e 'n toate ce-a gândit,

Seraful își sfârșise vibrata - cugetare ,

Gândirea tace - asemeni în fiul de 'mpărat,

Și galbenă ca ghiața ruptă din nori răsare

Luna și trece moartă pe cortu' nnourat

Și cerul nori gândește, nori mari de răsbunare

Ce vor să biciuiască pământul răsculat

Și noaptea - înșiră ceasuri pe firu-i incolor

Ca râul care-și mână trecutu 'n viitor.

Deodată vede că nori se despică

În două și cale îi fac printre ei.

Ajunsu-i în culme, sub dânsul o clică

De vânturi s'alungă prin nouri și-și strică

Aripa de stânce, se clatin' în văi.

Sub el vijelia cea neagră, turbată,

Cu caii de fulger cutreer' nebuni

Și bate în vânturi, pe nori răsturnată,

Ea stâncile 'ndoaie și grindină fată,

Amestecă lumea, frământă furtuni.

De-asupra-i pe bolta albastră, senină,

Cald soare lucește și îmblă cu drag.

Pe-a muntelui streșnă de stânci în ruină,

Pe-o stea prăvălită, cu cartea în mână,

Adânc se gândește puternicul mag.

« Părinte — el zice — și - adânc i se 'nchină,

Bătrânul meu tată aici m'a trimis ».

« Venit-ai? — bătrânul răspunde — suspină,

Pe fața lui trece zâmbire senină,

C'o mână el cartea cea veche a 'nchis.

«Văzut-am din carte-mi, că viața bătrână

Curând se sfârșește — ș'asupra - ăstui gând

Uitat-am eu lumea — durere străină

În suflet pătrunse, cu - aripi de lumină—

Și pân' mă uitasem scăpă din pământ

«Furtuna turbată... Din mii de furtune

Ce - asupra pământului îmblă sburând

Sunt câteva cari de mult îs nebune,

De-aceea legate de pietre bătrâne

Le țin încuiate 'ntr'a muntelui fund.

« Și pân' m'apucase de tatăl tău jele

Bag seama că una din ele-a scăpat,

A rupt cu aripa v'o câteva stele,

Trântitu-le-a 'n nouri și 'n vânturi rebele

Și codrii mei vecinici i-a mai măturat.

«Așteaptă, copile, să caut o vrajă

În carte... Să chem eu giganticul vânt,

Pe aripi să-i pue o mie de maje,

S'o lege de stânce, să-i stee de strajă

În neagra 'chisoare în fund de pământ... ».

Șoptește: vânt falnic furtuna o 'nhață,

Aripele-i leagă — o bagă în stânci,

Acolo cu lanțuri o leagă de brațe;

Cu 'ncetul a cerului nori se desfață

Încet se 'ncrețesc peste văile - adânci .

«Copile, acuma pericol nu este —

Urmează-mi în munte, în salele-mi mari,

Acolo-mi vei spune de tatăl tău veste.

În viața-ne fost-am Pilad și Oreste —

El moare—și 'n lume rămân singur iar.

«Nainte de moarte trimis-a pe tine,

Ca vieți-ți să dau eu bătrânul meu sfat

Și asta de sigur făcut-a el bine:

Primejdii te-așteaptă și, fără de mine,

Se poate de ele că n'ai fi scăpat.

«De-ai fi ca alți oameni atuncea se poate

Ca soartea ta 'n bine din rău aș schimba,

Dar semnul tău nu stă în cartea mea toată.

A sorților stele de mine-s purtate

Da tu în tot cerul nu ai nici o stea.

De-aceea eu nu pot nimic pentru tine.

Scrisoarea-ți menită eu nu pot s'o schimb,

Ce e, pot preface... Ce 'n stele senine

Nu-i scris — eu nu pot ști. Sunt scrieri streine

Gândite de Domnu 'ntr'a sorilor nimb.

«Dar pot să-ți arăt a pierzărilor cale

Ca 'n ea să n'aluneci, ca neademenit

De-un înger c'ochi verzi cu trăsurile pale,

Ce lumii aduce durere și jale

De moarte, de care adânc ești iubit».

El zice ș'a lene coboară la vale,

La porți uriașe ce duc în spelunci.

De stânci prăbușite gigantici portale

Descue și intră în mândrele hale

De marmură neagră, întinse și lungi.

Pilastri de aur pe muri se coboară,

Pe jos sunt covoare țesute 'n flori vii

Și stele , în candeli dulci raze presară

Și aeru-i dulce ca 'n noaptea de vară

Și razele-s calde și trandafirii.

Prin hala cea mare cu pasure line,

Ei trec și prin bolte săpate 'n granit

Ei intră 'ntr'o sală cu miroase plină;

A murilor marmuri lucind ebenine

Ca negre oglinde de tuciu lustruit.

Bătrânul în urmă-i el poarta o 'nchide.

Adânc întuneric i'nconjur' atunci —

Pe masa cea mare încet el aprinde

Potirul albastru viorelei cei blânde,

Ea - aruncă 'n negru - aer raze, vinete dungi.

Pe-un tron, împăratul, de roșă mătasă

S'așază, se uită 'n marmoreii muri.

Bătrânul alături pe-un scaun se lasă

Și flori răspândesc adormite miroase

Ca mirosul proaspăt a verzii păduri.

Și razele - albastre prin sală aleargă.

Fantastic bătrânul s'ardică și blând

În aer înalță puternica-i vargă.

Pe-oglinda cea neagră, profundă și largă

Încet încet pare o umbră de-argint.

E vânăt la față ca mărgăritarul,

Pe albii lui umeri aripi se desfac

Și luciu c'argintul îi este talarul;

În mâna lui mică el ține păharul

Somniei... Pe frunte-i flori roșii de mac.

Cad pletele, blonde și lungi spice de - aur ,

Închisă 'n lungi gene privirea lui stă;

O cupă cu versuri, cu cifre de maur

I-a 'n mână Bătrânul — ca sânge de taur

Un vin roșu toarnă și regelui dă.

Văzând umbra albă pe negrul părete

Din tron împăratul genunchie uimit,

În vis umbra râde — și lungile-i plete

Ca aurul blonde se las răschiete

Pe netezii umeri, pe albul ei gât.

« E somnul, bătrânu 'n ureche îi spune —

O vorbă să nu spui, căci dacă nu taci

Ca visul el piere — cu greu se supune

La magica-mi vorbă — las stele să sune,

Ca 'n tabla cea neagră să-l prind — Tu să faci

«Ce-oiu spune». O cupă pe margini cu aur

El ia și 'n ea varsă cristalicul vin.

Stau în jurul cupei cu cifre de maur

Obscunse vrăji scrise... Ca sânge de taur

E vinul și totuși e clar ca rubin.

«Bea—zice—atunci somnul din muri se coboară

Și ochii-ți sărută cu dulce surâs;

Atunci tu grumazu-i cu brațu 'nconjoară ,

El aripa lui și-o ridică și sboară,

Te duce cu dânsul în lumea de vis».

Și Junele bea și adoarme. De-odată

Pe ochi buze calde și moi a simțit.

El brațul și 'ntinde și 'nlănțue 'ndată

A umbrei dulci umeri și netezi... Umflată

El simte aripa că 'n sus a pornit.

Pe umerii umbrei el fruntea și-o lasă

Și - aude suflarea-i cea caldă bătând

Și dus el se simte în lumi luminoase,

În corure sfinte, prin stele - auroase

Aude cum sună aripa de-argint.

El ochi-și deschide, de-asupra lui vede

Doi ochi mari albaștri, adânci visători.

A lui fericire el mai că n'o crede,

El gura și - apasă pe blondele-i plete

Și fața cea pală i-o mângâie 'n dor.

E beat de a visului lungă magie,

În brațe-i pe înger mai tare-a cuprins

Și umbra surâde, cu - aripa -l mângâie

Și gura-și apleacă în dulce beție,

I-apasă pe buze-i sărutu-i aprins.