Ecò

Cu-ncetu-nserează și stele izvorăsc

Pe-a cerului arcuri mărețe.

În umede lanuri de-albastru ceresc,

Merg norii cu hainele crețe

Și stâncile rar

Ca stâlpii răsar,

Negriți și-ndoiți de furtună

În lună.

Diamant e în aer, în codri miros

Și umbră adânc viorie;

Și luna-i a cerului scurt argintos

Și stele păzesc în tărie

Și văile sunt

În aburi de-argint

Pierdute-ntr-al doinelor șuier

Din fluier.

Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc,

Din ceața pustie și rece,

Un tânăr, pe vânturi, cu capul în joc,

Cu clipa gândirei se-ntrece

Și calu-i turbat

Zbura necurmat,

Mânat ca de-a spaimelor zână

Bătrână.

Pe umeri de munte, din stânci de bazalt

Castelul de nalță, se-ncruntă,

Și-a murilor muche și creștetu-i nalt

De nouri și ani se-ncăruntă,

Dar astăzi e viu

Și-n glas auriu

Răsună din umbra cea mare

Cântare.

În mii de lumine ferestrele-i ard,

Prin cari se văd trecătoare,

Prin tactul cântării pierdute de bard,

Ivindu-se umbre ușoare;

Trec albe ca-n vânt

Dulci neguri de-argint,

Palatul plutea în magie

Aurie.

Ca cerbul uimit ce prin creștet de stânci

E-urmat de săgeat-arzătoare,

Din căi năruite, din gârle adânci,

Fugarul în tropot răsare

Cu nara arzând

Cu coama pe vânt,

O dată-ncă pinten l-împunge

Și-ajunge.

Iar tânărul sare ușor de pe el

Și prundul sub pasu-i răsună.

Frumos ca din basme și tras prin inel

Și nalt ca și bradul din lună,

C-un salt a suit

Al bolții granit.

Urcat într-un arc de fereastă

Adastă.

Mantaua lui neagră în lună s-a-ntins

De pare-o perdea în fereastră

Și gratii de fier a lui mână-a cuprins

Uitându-se-n sala cea vastă.

Pe stânci de bazalt

Stă calu-i înalt

Și coama-i i-o îmflă în lună

Furtună.

Sala-i ca aerul scăldat în soare,

Muiat de-a florilor suflet răcoare.

În ea frumoasele ființe albe

Par gânduri palide din visuri dalbe.

De-umărul junilor de razim, zboară,

De raze umede ochii-s izvoare,

Ca-n vânt se leagănă zveltele poze

Prin păr ce flutură cununi de roze...

Și beți de muzică plutesc ca vântul,

Jocul e repede, încet e cântul

Și pe când sufletul stă de beție

Plutesc ființele... o vijelie...

Până ce aria dispare, trece...

O rază timidă în ziua rece.

Apoi perechile stând risipite

S-adun în grupele orânduite

Și din amestecul de vise dalbe,

Din trecătoarele ființe albe,

Iese ca aria dintre suspine

Regina albelor nopții regine,

Sau cum din zilele poetic june

A idealului iese minune.

Păru-i ca aurul fața-ncadrează,

Cunună-n undele-i se furișează,

Se-ndoaie talia-i în albă haină

Parcă-i o těmidă a nopții taină.

Pe-o liră gingașă și argintie

Mânuța-i coardele le-ncurcă vie,

Prin blânde notele lirei de-amor

Glasul ei tremură dulce ușor:

Prin bolta ferestei înguste

Mă uit într-al văilor rai,

Cum codrii în cale-i supune

Furtuna, copila de crai.

Prin păru-i de aur, coroană

Cu colțuri în fulger și jar,

Ea apele-n cale-i aplană

Și-ndoaie bătrânul stejar.

Prin poarta îngustă din murii

Grădinei, cetății-mi din stânci,

Cobor în adâncul pădurii

Unde-izvoarele murmur adânci.

Prin nourii rupți trece luna

Și-n sufletu-mi dor a pătruns.

Și părul mi-l îmflă furtuna

Și ochii-mi se-neacă de plâns.

Doresc doar ca în fundul mării

Să mă ia cu sine-n sarai,

În nalte albastrele sale,

Furtuna, copila de crai.

Doresc ca să intru cu luna

În dome de nouri, ce pier

Doresc cu popoare de stele

Să merg drumul mare din cer.

Ce caut eu nu vă știu spune,

Eu singură nu știu ce vreu,

Atât e de tainic ascunsă

Dorința în sufletul meu.

Mi-e ciudă pe frunza cuminte,

Pe vorbarețe valuri de râu,

Ele-mi spun ce dorește-al meu suflet,

Ce singură eu nu știu.

Și flori și crenge și stele

În ciuda mea taine îmi spun

Ah! cum le-aș smulge pe toate

Să fac din ele cununi.

În codru o creangă se-ndoaie,

O poartă prin frunze, și-n prag

Un chip cu ochi mari se ivește

Ah! cum mi-ar putea fi de drag.

Un murmur feeric dezmiardă voios

A salei tăcere senină.

Din bolta ferestei arcată pompos

S-aude vibrând mandolină

Și-un __eco__ ușor

Petrece cu-amor,

Cu dulcea vibrare de strune,

Ce spune.

Și toată viața lui, tot ce-a cules

Din unde, din munte, din vale,

Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eres

Alunecă-n cântecu-i moale

Ș-al coardelor grai,

Frumos ca din rai,

Amestecă-n vorbe de miere

Durere:

Sara pe deal buciumul sună cu jale,

Turmele-l urc stele li scapără-n cale,

Apele plâng clar izvorând în fântâne

Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine.

Luna pe cer trece-așa sfântă și clară,

Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,

Umezi se nasc stele pe bolta senină

Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină.

Nourii curg, raze-a lor șiruri despică,

Streșine vechi, casele-n lună ridică,

Scârție-n vânt cumpăna de la fântână,

Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

Și osteniți oameni cu coasa-n spinare

Vin de la câmp, toaca răsună mai tare

Clopotul vechi împle cu glasul lui sara,

Sufletul meu arde d-iubire ca para.

Ah! în curând valea și satu-amuțește,

Ah în curând pasu-mi spre tine grăbește,

Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,

Ore întregi spune-ți-oi cum îmi ești dragă!

Te-i rezima, dulce copil, de-al meu umăr

Și fir cu fir păru-ți aurit am să-l număr,

Ap-am să beau din a ta gură frumsețe,

Dulci sărutări din ai tăi ochi de blândețe.

Îmbrățișați noi vom ședea la tulpină,

Fruntea-mi în foc pe-ai tăi sâni se înclină,

Ce-alături cresc dulci și rotunzi ca și rodii

Stelele-n cer mișcă-auritele zodii.

Ne-om rezima capetele-unul de altul

Și surâzând vom adormi sub înaltul,

Vechiul salcâm astfel de noapte bogată

Cine pe ea n-ar da viața lui toată?

...................................................

Pe vârful de munte, în codri-mbrăcat,

De nouri grămezi se adună

Și unul pe altul, măiestru urcat,

Ei par o cetate în lună.

Și bolțile-n muri

Și stâlpii sunt suri,

Lumina prin arc de fereastră

E-albastră.

În halele-albastre ănstelatele bolți

Te uiți prin coloane de nouri

Și luna ieșind dintr-a stâncilor colți

Le împle cu mii de tablouri.

Lumina-i de-argint

În nouri s-a frânt

Și se-ncheagă prin naltele dome

Fantome.

În hainele albe de neguri de-argint

Și creții de roze purpure,

Și părul pe frunte cu stele e prins,

Ca îngerii albe și pure

Prin gene de nor,

Ca visuri strecor,

Ducând înstelata lor viață

Prin ceață.

Un șuier în noapte, prin codri, un vânt,

Un freamăt și totul dispare...

Și nori se-ncrețesc risipiți și s-avânt.

În lună stau stâncile rare

Iar junele-iubit

E-un brad putrezit

Pe trunchi de granit, pe ruine

Bătrâne.