Sonete

I

Afară-i toamnă, frunză-mprăștiată,

Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;

Și tu citești scrisori din roase plicuri

Și într-un ceas gândești la viața toată.

Pierzându-ți timpul tău cu dulci nimicuri,

N-ai vrea ca nime-n ușa ta să bată;

Dar și mai bine-i, când afară-i zloată,

Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Și eu astfel mă uit din jeț pe gânduri,

Visez la basmul vechi al zânei Dochii;

În juru-mi ceața crește rânduri-rânduri;

Deodat-aud foșnirea unei rochii,

Un moale pas abia atins de scânduri…

Iar mâni subțiri și reci mi-acopăr ochii.

II

Sunt ani la mijloc și-ncă mulți vor trece

Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm,

Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm,

Minune cu ochi mari și mână rece.

O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,

Privirea ta asupra mea să plece,

Sub raza ei mă lasă a petrece

Și cânturi nouă smulge tu din liră-mi.

Tu nici nu știi a ta apropiere

Cum inima-mi de-adânc o liniștește,

Ca răsărirea stelei în tăcere;

Iar când te văd zâmbind copilărește,

Se stinge-atunci o viață de durere,

Privirea-mi arde, sufletul îmi crește.

III

Când însuși glasul gândurilor tace,

Mă-ngână cântul unei dulci evlavii

Atunci te chem: chemarea-mi asculta-vei?

Din neguri reci plutind te vei desface?

Puterea nopții blând însenina-vei

Cu ochii mari și purtători de pace?

Răsai din umbra vremilor încoace,

Ca să te văd venind ca-n vis, așa vii!

Cobori încet... aproape, mai aproape,

Te pleacă iar zâmbind peste-a mea față,

A ta iubire c-un suspin arat-o,

Cu geana ta m-atinge pe pleoape,

Să simt fiorii strângerii în brațe

Pe veci pierduto, vecinic adorato!