Fata-n grădina de aur (1)

A fost odat-un împărat el fu-ncă

În vremi de aur, ce nu pot să-ntorn,

Când în păduri, în lacuri, lanuri, luncă,

Vorbeai cu zeii, de sunai din corn.

Avea o fată dulce, mândră, pruncă,

Cu cari basme vremile ș-adorn,

Când trece ea, frumoase flori se pleacă-n

Ușorii pași, în valea c-un mesteacăn.

În van i-o cer. Bătrânul se gândește,

Prea e frumoasă, prea nu e de lume

Mă mir cum cerul nu s-ademenește

Să scrie-n stele dulcele ei nume;

E rău poetul care n-o numește,

Barbară țara unde-al ei renume

Încă n-a-ajuns, și chipu-i răpitori

Nu-i de privirea celor muritori.

În vale stearpă, unde stânci de pază

Înconjurau măreață adâncime,

Clădi palat din pietre luminoase,

Grădini de aur, flori de-ntunecime;

Iar drumul văii pline de miroase

Afar de el nu-l știe-n lume nime

Acolo ș-a închis frumoasa fată,

Ca nici o rază-a lumei să n-o bată.

Sale-mbrăcate în atlaz, ca neaua.

Cusut în foi și roze vișinii,

În mozaicuri strălucea podeaua,

Din muri înalți priveau icoane vii;

Fereasta-i oarbă, deși stă perdeaua,

De-aceea-n sale ard lumini, făclii,

Și aerul, pătruns de mari oglinzi,

E răcoros și de miroase nins.

O noapte-eternă prefăcută-n ziuă,

Grădină de-aur, flori de pietre scumpe,

Zefir trecea ca o suflare viuă,

Și-n calea lui el crenge grele rumpe.

Cu-aripi de-azur, în noaptea cea târziuă,

Copii frumoși ai albei veri se pun pe

Boboci de flori, când ape lin se vaer

Zbor fluturi sclipitori, ca flori de aer.

Acolo-nchisă cu mai multe soațe,

Ca ea copile și soții de joacă,

În lumea ei sălbatic se răsfață,

În străluciri viața ș-o îmbracă.

A ei priviri sunt tinere și hoațe,

Zâmbirea-i caldă buza-i stă s-o coacă,

Și-n acest rai, în astă lume suavă

De mulțămire se simțea bolnavă.

Dar de a ei frumseță fără seamăn

Auzi feciorul de-mpărat Florin,

Norocul lui cu-al ei îi pare geamăn,

De-atunci un foc îl mistuie în sin.

„În van stau locului, stau să mă-ndeamăn

Cu munca mea, cu dorul, cu-al meu chin."

Pătruns de dorul neștiutei verguri,

S-au dus să ceară sfat la sânta Miercuri.

Alai, convoi, îi zise atuncea sfânta,

Napoi trimite, nu lua nimica,

Și singurel te du de-ți cată ținta,

Căci strimt e drumul și e grea potica.

Ia calul meu cel alb; el se avântă,

Ca gândul zboară-n lume fără frică,

Dar dacă vrei s-o afli, ține minte:

Nu sta în valea-__aducerei aminte__.

Porni în lume, singurel, în toiu-i.

Îl duce calu-i frățior cu vântul

De aur păru-i și frumos e boiu-i,

Fecior de-a drag, cum n-a văzut pământul,

O stea el pare-n neamu-i și în soiu-i

Cu bine meargă-mi și să-l ție sfântul.

Ajunse-o vale mândră și frumoasă

Părea că-i chiar grădina lor de-acasă.

Și sub un tei el de pe cal se dete,

Se-ntinse leneș jos, pe iarba moale

Din tei se scutur flori în a lui plete

Și mai că-i vine să nu se mai scoale.

Și calu-i paște flori, purtând în spete

Presunul lui și șeaua cu paftale,

În valea de miros, de râuri plină,

În umbra dulce bine-i de odină.

De-a lui bătrân el își aduse-aminte,

Cum îl lăsă și cum porni în lume,

Dorind cu o iubire-așa fierbinte:

O umbr,-un sunet, un nimic, un nume.

L-apuc-un dor de țară și părinte,

Tot ce-a dorit ți pare-atunci că-s spume,

Și când pe calul lui el iar se simte,

Napoi apucă, peste drumuri strimte.

Dar îndărăt ajuns, l-apucă dorul

Din nou, neliniște, iubire-adâncă

S-aruncă iar pe cal, urmând amorul

Ce-n al lui suflet neclintită-i stâncă.

În van l-oprește regele, poporul,

E dus de-o stea ce arde-n minte-i încă,

Dorit de raza unor doi ochi tineri

S-a dus să ceară sfat la sfânta Vineri.

Voinicul meu, îi zise-atuncea sfânta,

De ce-ai stătut în valea amintirei?

Pentru oricare e frumoasă, blândă,

Cu curte-oricărui seamănă. Ceirii

Din acea vale inima-ți frământă.

Nu sta în ea. De te-nchinași iubirei,

Te du de-o cată, și-n a ei fereastă,

De-o vezi deschisă, zvârle floarea astă.

Dar să nu stai în valea desperării,

Ce-n a ta cale tu vei trece-o sigur.

El iar porni în lumea întâmplărei,

Bolnav de dor și de-a iubirei friguri.

Dădu de-o vale-n asfințitul serei,

Prin crenge negre umbre se configur.

Întunecoasă-i, cum o simt doar orbii,

Și fâlfâiesc prin aer rece corbii.

El de pe cal se dete. în pădure

Șoptește frunza, ramuri stau de sfaturi

Și somnul nu voiește ca să-l fure,

Căci umedă e frunza lui de paturi,

Urechea-i trează a dumbravei gure

Le asculta șoptind din mii de laturi,

Și corbii croncănesc și zboară-n fală

În aer clar ca pete de cerneală.

Atunci o frică inima-i pătrunde,

Pe cal se pune și fugi din vale,

Și-n loc s-urmeze drumu-acolo unde

Voia să meargă, s-a întors din cale.

Sosește iar în țară-i, de-l pătrunde

Din nou un dor, o amărâre,-o jale.

Atunci din nou el o luă pe mâneci

Să ceară sfat acum sântei Dumineci.

Ai stat în valea desperărei iară,

Îi zise sfânta, ci din nou pornește!

Îți dau o pasăre cu tine zboară

Cu calul tău, unde norocu-ți crește.

Când ai vedea frumoasa ta fecioară

Că plânge,-atunci dă drumul pasărei iește.

Tu dorul ți-l ajungi, deși te ticăi.

Ea-ți fie tot, ce-ai suferit nimică-i.

Trecând prin valea desperării,-astupă

A lui urechi, să n-o audă-n șopot;

În van se-ncearcă calea-i s-o-ntrerupă

Vuiri, murmure, s-o oprească n-o pot.

O umbră zboară, pân- se vede după

Atâta mers c-aude zvon de clopot;

Atunci văzu în zarea lui palatul

În care-nchise fata-i împăratul.

În ziduri de oțel lucea castelu-i

Cu streșini de-aur și cu turnuri nalte

Și scris pe muri-i, minunat în felu-i,

Făptură grea a meșterelor dalte.

În mari grădine i se arătă lui

Izvorul viu, ce cade, vrând să salte.

El se mira cum toate-astfel a fi pot:

Grădine, rediuri, lacuri, ziduri, șipot.

Dar un balaur tologit în poartă

Sorea cu lene pielea lui pestriță,

Cu ochi-nchiși pe jumătate, poartă

Privirea jucătoare să-l înghiță,

Iară Florin inima-n el e moartă

Când vede solzii, dinții cei de criță,

Sărind la el și-nfipse a lui spadă

Și de pământ îl țintui de coadă.

Apoi din munte stanuri el răstoarnă,

Le grămădește crunt peste balaur;

Acesta iar se zbate, se întoarnă

Și în durerea-i muge ca un taur,

Dar el mereu pe dânsul pietre toarnă

Pân- nădușit plesni acel centaur.

Trecu-nainte două lancii scurte

Pân- ce dădu de strălucita curte.

Un an de când copila petrecuse

Urzind gândirea-i și visând ursitul,

Un an întreg prea fericită fuse,

Dar dup-un an mi-a fost-o-ajuns urâtul.

Își amintea viața ce-o avuse

Și peste pieptu-i își îndoaie gâtul,

Și trist privea un punct cu ochii țintă,

Și se usca ca și la umbr-o plântă.

Eu mor de n-oi vedea seninul, cerul,

De n-oi privi nemărginirea vastă,

Răceala umbrei m-a pătruns cu gerul

Și nu mai duc nu pot viața asta.

Ah! Ce ferice-aș fi să văd eterul

Și să văd lumea, codrii din fereastă,

Și de voiți cu viață să mai suflu,

Deschideți uși, fereste, să răsuflu.

Astfel o mistuia neastâmpăratul

De viață dor și dorul cel de soare

Deși le poruncise împăratul

Să nu care cumva să-și amăsoare

Ca să deschidă ușile, palatul

Dar totuși, când văzură că ea moare,

Nu știu ce or să facă, să se poată,

De l-ar urma, el ar găsi-o moartă.

Văzând cu ochii, piere de-a-n picioare

Din zi în zi atunci ele-au deschis

Ferești înalte și, la mândrul soare,

Din boal-adâncă fata a învis

Și se făcu și mai fărmăcătoare,

Astfel cum nu îți trece nici prin vis

Se rumeni în fața ei ca mărul,

A-ntinerit-o aerul și cerul.

Un zmău o vede, când s-a pus să steie

N-a ei fereastă-n asfințit de sări;

Zburând la cer, din ochi-i o scânteie

Cuprinse-a ei mândrețe, fermăcări;

Și-n trecătoarea tânără femeie

Se-namoră copilul sfintei mări

Născut din soare, din văzduh, din neauă,

De-amorul ei se prefăcu în steauă.

Căzu din cer în tinda ei măreață,

Se prefăcu în tânăr luminos,

Și corpul lui sub haina ce se-ncreață

S-arată nalt, subțire, mlădios.

Păr negru-n vițe lungi ridică fața,

Și ochi-albaștri-nchis, întunecos,

Iar fața-i albă, slabă, zâmbitoare

Părea un demon rătăcit din soare.

Ah! te iubesc, îi zise el, copilă,

La glasul tău simt sufletu-mi rănit,

Din stea născut, plec fruntea mea umilă,

Cu ochii mei prind chipul tău slăvit.

Nu vezi cum tremur de amor? ai milă!

În nemurirea mea de-aș fi iubit

Iubit de tine te-aș purta: o floare

În dulci grădini, aproape lângă soare.

N-ai vede iarnă, toamnă nu, nici vară,

Eternă primăvar,-etern amor...

De ți-aș închide zarea ta cea clară

Cu-al meu sărut, o, scumpul meu odor,

Pân- ce să mângâi inima-mi amară

Culca-mi-aș capul la al tău picior

Și te-aș privi etern ca pe o steauă

Frumos copil, cu umerii de neauă.

O, geniu mândru, tu nu ești de mine,

De-a ta privire ochii mei mă dor,

Sângele meu s-ar stoarce chiar din vine,

Căci m-ar usca teribilu-ți amor!

Curând s-ar stinge viața mea, străine,

Când tu m-ai duce-n ceruri lângă sori,

Frumos ești tu, dar a ta nemurire

Ființei trecătoare e pieire.

El o privi atunci cu ochii țintă:

În fața-i slabă zâmbet dureros;

Se face stea și iarăși se avântă

În cerul nalt, în roiul luminos.

Acolo toată noaptea stă de pândă,

Și prin fereastă el privea duios,

Cu o lumină dulce, tristă-clară,

Să vadă umbra-i albă și ușoară.

A doua zi el se făcu o ploaie,

În tact căzândă, aromată lin,

Și din ferești perdelele le-ndoaie,

Burând prin țesăturile de in,

Pătrunde iarăși în a ei odaie,

Preface-n tânăr sufletu-i divin:

El stă frumos sub bolțile ferestii,

Purtând în păr cununa lui de trestii.

Blond e-azi și părul lui de aur moale

Pe umeri cade îndoios, îmflat;

Ca ceara-i palid... buza lui cu jale

Purta un zâmbet trist, nemângâiat.

El o privește... sufletu-i s-adună.

În ochiul lui albastru, blând și mat...

Ș-astfel cum sta mut înger din tării

Părea un mort frumos cu ochii vii.

O, vin cu mine, scumpă,-n fundul mări.

Și în palate splendizi de cristal,

Când vântu-a trece peste-a apei ării

Tu-i auzi cântarea lui pe val;

Ți-i închina viața ta visării,

Vei fi oceanului monarcul pal...

Ți-oi da palate de mărgean și profir,

Cu bolți lucrate numa-n aur d-Ofir.

Ca să-mi ajungi nevrednica-mi iubire

Ai părăsit al cerurilor cort,

Dar nu e chipul tău cel peste fire

Ce-n fundul sufletului meu îl port.

O, geniul meu, mi-e frig l-a ta privire,

Eu palpit de viață tu ești mort.

Cu nemurirea ta tu nu mă-nveți,

Acum mă arzi, acuma mă îngheți.

Nu... om să fii, om trecător ca mine,

Cu slăbiciunea sufletului nost,

Să-ți înțeleg tot sufletul din tine

Și brațul tău, de mi-a fi adăpost,

Să-l știu că-i slab, iubirea că-l susține,