Moară pe Dunăre - Între cotețe (3)
Copacii Cișmegiului, cît și casele de pe ulițele din vale, spărgeau întunerecul cu înfățișarea lor, după cum bătea vîntul. Pompierii, care se agățaseră multă vreme de creștetul zidurilor șovăitoare, le părăsiseră, coborîndu-se în curte, și înconjuraseră biserica acoperind-o cu neîncetatele împroșcări ale furtunelor. Apa începuse să sosească îmbelșugată și liniștitoare. Strigătele sacagiilor, ale gardiștilor, poruncile date scurt, zgomotul mulțimei, al unor noi surpări ale coperișurilor, răsunau de la un mal al dealului la altul. Crezînd că se luminează de ziuă, găinăria lui Vergea se deșteptase; cocoșii băteau din aripi, găinile picotau sau se piguleau, iar — care gîrîind, care cutcurezînd — închideau și deschideau ochii.
Jos, în uliță, capete se întorceau de acea parte. Dintre mulțime, unii își aduceau aminte de traiul de la țară, de copilăria lor, de frumoasele idile cîmpenești ce rămîn neșterse din minte chiar după ani de orășenire, chiar după ce s-au îndurat grozavele necazuri ale vieții.
Biruit, focul murea între păreții scrumiți ai chiliilor. Pompierii își încheiaseră lupta și cei mai mulți se azvîrleau dintr-un salt pe furgoane.
Locașul sfînt rămînea, astfel, în urma lor, însă fiecare ducea în amintirea lui, ochii de jeratic sclipitori ai ocolitorului șir de ferestre.
Ulița se liniștea repede, ajungea iar pustie. Marghioala, cere mulțumea lui Dumnezeu că biserica nu fusese atinsă, se hotărî să mai tragă un pui de somn, pasările ce recădeau în întunerecul nopței își urmau piroteala. Pentru a-și ține de urît, gardiștii reîncepeau să fluiere. Cîțiva derbedei, care de curînd părăsiseră școala și găsiseră adăpost pe la gazetăria politică a vremei, crezîndu-se că sunt primejdii pentru guvern, își închipuiau că sunt urmăriți de poliție și dați în primire de fluierele gardiștilor.
Vergea se întorsese și el în odaia lui, dar nu mai putuse să închidă ochii. Visurile ce-l turburaseră, bucuria că detese de bani, se împreunau să-l arunce într-o neliniște bolnăvicioasă.
Fără îndoială, nu întîia oară se lăsase el să fie tîrît către o țintă mare. De copil iubise natura în toate manifestările ei vii, si această dragoste el o tradusese în fapt încă de la vîrsta de doisprezece ani. Dar pe atunci părinții lui trăiau. Tatăl său băgase degeaba de seamă că fiului îi lipsește o doagă. Un dăscălici izbutise să-l scoată din minți și să-l facă să creadă că băiatul dă, dimpotrivă, semn că are să ajungă un om cu totul osebit, care să facă cinste neamului său și țărei. Bietul om îl lăsă, prin urmare, stăpîn peste o odaie, spre a se îndeletnici acolo cu așa-numitele lui "cercetări asupra naturei". Fără să se turbure cît de cît de neajunsuri, Nicu călcă întîia oară pe calea cunoștințelor înalte, prin creșterea și înmulțirea furnicilor. Doi ani de-a rîndul, odaia lui nu mai fu decît un furnicar. Harnicile viețuitoare, negre și castanii, roșcate, și uneori cu aripi, nu mai încăpeau înăuntru și se răspîndeau prin curte. Grădina se umplu iute cu ele. Mușuroaie se ridicau pe unde nu gîndeai: în răzoarele cu zambile, lîngă puț, în pragul ușei. Odăile încăpură de asemenea în stăpînirea lor și zadarnic se turna pe dușumele gaz și apă fiartă.
Bătrînul Vergea, care nu știa de unde i-a căzut această năpastă pe cap, cînd află adevărul, căzu jos de supărare și, izbit de dambla, își dete în curînd duhul. După moartea tatălui său, căit, Pandele jertfi furnicele memoriei lui și se apucă să le stîrpească. În aceeași vreme însă încălecă pe un nou Ducipal: se apucă să crească gîndaci de mătase, și paturi de scînduri, puse unul peste altul, umplură pînă sus cîte cinci odăile. Nestîrpite însă bine, furnicele se întoarseră, și viermușii mureau pe capete. Puțini izbutiră să se urce pe tufe și să se închidă în gogoși. La douăzeci și doi de ani, cînd muma sa îl lăsă la rîndul ei singur, Pandele își încheiase o mare parte din cercetările lui. Trecuse la broaște, la șopîrle, la pești, și încă de pe atunci se pregătea să vîndă una din cele trei moșii părintești.
Fără să vrea și neputlnd să doarmă, el reurcă în acea noapte întregul șir al zilelor vieței lui.
Această viață și-o retrăi ceas cu ceas, și cîteodată își mărturisea aproape că nu fusese un om în toată firea. Cu cartea cîtă învățase, n-ar fi putut în adevăr să însemne și el ceva în lume, să-și facă un rost ca oricare? Flecărescu, dezmeticul din gimnaz, odinioară într-o clasă cu dînsul — nota trei în tot cursul anului, iar la examen cea trecătoare de milă — n-ajunsese deputat? Se mai vorbea prin gazete de altcineva decît de el? Nu se spunea chiar că era să fie chemat la minister?
Deputat?... Ministru?... Să se țină de mofturi? Astăzi cu unii, mîine cu alții — poimîine împotriva și a unora și a altora — și apoi iar cu cei cu care îi va veni mai bine, ba cu Vodă, ba contra lui Vodă — nu zău, să-i fie de bine lui Flecărescu, dar lui, unuia, de-alde astea nu i-ar fi plăcut. Toate bune — dar să se însoare cine l-ar fi oprit? Și-ar fi ales și el o nevestică — știi! numai bună — și, drept vorbind, pentru ce n-ar fi ajuns și el om cu greutate și "tată de familie". Căci, oricum, n-ar fi fost mai bine să prăsească copii decît găini? Și cum i-ar fi iubit, mititeii de ei! N-ar fi fost jucărie pe care să nu le-o cumpere, prăjitură pe care să nu le-o aducă, catifea cu care să nu-i îmbrace. Dar el nu s-ar fi mulțumit cu unul, cu doi... i-ar fi trebuit șase, zece, doisprezece, un batalion — curtea i s-ar fi bătătorit de dînșii ca în palmă, s-ar fi jucat "de-a mama gaia'", "de-a ascunselea".
Cîteodată, vara, le-ar fi făcut zmeie. Ei l-ar fi înconjurat: "tată, tată" — i se părea că-l înconjoară chiar — că-i vede... oacheși, plăviți, mai mari, mai mici, patru — cinci, — opt, și încă patru, și încă doi — "tată, tată" — ieșind de prin odăi, de sub lilieci, de sub jigniță. Ce te faci însă cînd se apropie iarna? Trebuiesc haine, ghete, cărți... Profesorii și doctorii dau iureș casei — ici pedagogii, dincolo clistirele — cicăleli, strigăte, zăpăceală... Dădacele își luau lumea în cap, doica nu mai este de ținut, copiii se hăinesc; unul, la școală, se adună cu băieți stricați, se dă la deprinderi rele; altul se bolnăvește greu — moare...
Nu zău! știa el ce e însurătoarea, ce sunt copiii...
Dar noaptea trecea, și cutcurezările cocoșilor vesteau întoarcerea zilei. Un fel de zare se arăta între perdelele de cit. Geamurile se spălăceau. Întunerecul din odaie se rărea. Mintea lui Vergea urma să se răfuiască cu ea însăși. Nu, de zece ori nu... Mai bine cu cocoșeii și cu găinușele lui... Pentru ce s-ar lepăda de pustnicie?
Pentru necazurile și scîrba ce-i așteaptă pe toți în viața obicinuită? E adevărat că, pe această viață, el n-o cunoaște decît din auzite. Cu toate aceste, n-ar fi el un neghiob dacă nu s-ar folosi și de pățaniile altora? Fluturi, strălucitori de o clipă, sunt destui cari își ard aripele în flacăra ticăloșiilor pămîntești...
Afară, era ziuă albă. Voios, el se sculă, se îmbrăcă și o lună în cap după asta, locul lui Năstăsache-cîrciumarul, cumpărat, înmulțea cotețele, lărgea curtea și o făcea să co-boare dealul de partea apusului. Singuri zgripțorii împărătești, de pe galbenii ce-i rămăseseră, "se împuținau. Întreținerea unor astfel de prăsile, ce-și sporeau numărul pe ceas pe ceas, nu puteau să ducă la altceva. Casa, cuib al neamului său din vremuri de tot vechi fu atunci, de voie, de nevoie, amanetat. Dar, spre sfîrșitul lui octombrie, prăvălirea alunecă pe povîrnișul ce duce la prăpastie.
Lucru cu lucru, și scaun cu scaun, Pandele, pentru a-și hrăni păsărimea, începu să-și vîndă de prin odăi tot ce avea. Marghioala, care nu fusese lipsită niciodată de tainul ei de pîine, cînd se văzu silită să nu mai mănînce decît mămăligă, își ridică într-o duminică lada, de cu noaptea, o aruncă pe capra unei birji, și se duse. În acea zi, Vergea își aștepta zadarnic cafeaua. Cercetări în bucătărie, în odăi, lipsa lăzei Marghioalei, îl lămuriră asupra adevărului. Amărit, către ceasurile, nouă, vîntură dinaintea pridvorului fundul unei banițe cu o rămășiță de boabe descoperită din întâmplare, și reurcă treptele scărei cu capul gol de gînduri. După el ușile rămînînd deschise, casa luă înfățișarea unei locuințe în care cineva a murit de curînd.
Dar în curtea ce, de astă dată, era ticsită cu cîrdurile domestice de pasări, glăsuirile pîntecelor flămînde împrăștiau mînii. Ninsoarea, ce începuse de vreo jumătate de ceas să cadă cu fulgi mari, amenința a viscol. De peste tot, oarele dau fuga spre cotețe. Frigul rebegea.
Găinele și gîștele își ascundeau în pene cînd un picior, cînd celălalt. Păunii cobeau a sărăcie și a pustietate. Curcanii se răsteau, răzvrătiți, de la o ușă de coteț la alta. Înfoiați, și cu coadele rotunjite, ei se adunau, la urmă, între dînșii, păreau munciți de o hotărîre nestrămutată, se întocmeau ca niște batalioane. Cine ar putea să știe ce spuseseră ei cotețelor, căci ele cu încetul se goliseră iar, și găinele cu găinele, gîștele cu gîștele, țineau parcă între ele sfaturi. Dintre rîndurile pestrițe ale curcanilor, cîte unul, trupeș și moțat, se dezlipea, alerga din tabără în tabără și trîmbița peste tot glasuri scurte și răgușite, ce păreau porunci și lozinci.
Această protipendadă păsărească dîndu-și mîna cu cocoșii încălțați, cu bibilicele și cu păunii, cu gîștele, se infrățea pînă și cu rațele și cu rățoii, cu găinele și puicele. Răbdarea trecuse în adevăr peste margini, și consonanțele asiatice ale comandanților se înmulțeau. Răzmerița nu mai putea să dăinuiască și, de fapt, pînă și puii, nescuturați încă de puf, se uneau în principiu: "da, Vergea trebuia șters din fața pămîntului; cel mai puțin se cuvenea ca el să fie scos din casă și dat pe poartă afară. Călduroase și încăpătoare, cinci odăi, bez o bucătărie și o cămară, trebuiau, mai pe drept, să fie ale lor — o obște, mă rog — iar nu ale unui singur om. Afară de asta, dacă nu știuse volnic să le hrănească, de ce le adunase, le prăsise și le învățase cu binele?"
Întocmită pe nesimțite, ordinea de bătaie fu cea care se obicinuiește în mișcările ofensivei. Grosul armatei, patru diviziuni de găini, întocmeau centrul. Cocoșii de țară fuseseră trecuți în cadrele cavaleriei ușoare și împrăștiați pe amîndouă flancurile.
Batalionul sacru, căruia i se dăruia gloria să pătrundă întîi în cetate, era întocmit din gîște, de rațe și rățoi, ce săsăiau și măcăneau de nerăbdare. Bibilicele se desfășurau în tiraliori și trebuiau să înainteze pe tot frontul armatei; curcanii, păunii, un număr oarecare de cocoși turcești, toți comandanți supremi, nu scoteau încă capul de după un coteț unde se chibzuiau între dînșii, căpeteniile fiind datoare să stea la adăpost, de vreme ce izbînda sau pieirea atîrnă totdauna de rămînerea în viață a celor mari. Rezerva, două brigăzi de cloști și patru regimente de claponi, ocolea acel coteț cu porunca să nu înainteze decît atunci cînd căpeteniile vor socoti de cuviință.
Noaptea se lăsa cețoasă. Șirurile de felinare se aprindeau. Ele se duceau spre București, mici flăcări galbene și roșii ce-l înseilau cu figuri geometrice. Sub întunerec și sub frig, zăpada după trotuare se albăstrea; cea de pe mijlocul ulițelor se topea însă sub roțile trăsurilor și tîra printre casele capitalei dîra ei noroioasă.
Statul-major ce nu-și încetase chibzuirea, găsi cu cale să aștepte ca ulițele să intre în stăpînirea gardiștilor. Dar un curcan încă țanțoș, deși căzut de bătrînețe, îndemna la o intrare în luptă, neîntîrziată. Știa că, cu poliția nu e de glumit, că vara de la opt ceasuri seara, și iarna de la cinci. Bucureștii sunt ai gardiștilor. Despărțirile comisărești îi erau cunoscute încă din tinerețe cînd, abia scăpase ciont din mîna unui epistat care îl prinsese, afară din poarta curței, în flagrant delict de ultragiu al moravurilor cu o curcă din vecinătate.
