Dramă banală (2)

Dar căldura smulgea blesteme împotriva ceasului. Dintre cioclii, cîțiva își ștergeau sudorile. Alții, zorind pe oamenii casei, strigau în gura mare. Unul, mai tînăr, se dase la o parte și își făcea vorbă cu o fată din corul de muzică vocală. Alături, sub un pom, zbîrnăiri de muște răsculate zîzăiau. Năpustindu-se din zbor una peste alta, ele cădeau, ca trăsnite„ pe cîte o frunză sau pe cîte o creacă.

Dar preoții, în mîini cu făclii, coprinseră ulița. Alaiul se punea în mișcare. Leșinurile împiedicau exploziile durerei și curtea ce rămînea în urmă se cufunda pustie de însuflețire ca într-o groapă.

Țipetele cucoanei Catinchei nu se redeșteptară decît pe podul cel mare al Craiovei. Dînsa, cu capul scos pe geamul caretei, părea că voia să ia ca mărturie a durerei ce-o sfîșie, orașul întreg. Se bătea cu pumnii în piept și cerca să smulgă zăbranicul cu care era îmbrobodită. Dar instrumentele de alamă galbenă ale muzicei îi năbușeau țipetele. Trîmbiți și tromboane vărsau în auzul mulțimei zgomotoasă prăvălire a unui marș funebru.

Dîndu-se într-o parte, lumea își descoperea capetele cu un respect măsurat pe aurăria alaiului, pe numărul de trăsuri de casă și pe durerea nemîngăiată a văduvei.

Cînd dricul se opri în răscruciul de pește, muzica tăcu și preoții își începură rugăciunile, înghesuiți de gloatele dimprejur.

Un vînt subțire, largă suflare a încrucișărei de uliți, fîlfîia fășiile de zăbranic albastru înnodate la brațele îngerilor poleiți ai dricului. Cioclii, care duceau capacul coșciugului, îl puseseră jos, cu jobenul de castor al mortului deasupra lui. Catifeaua viorie cu care el era îmbrăcat, lua o înfățișare nespus de duioasă sub zîmbirile pe care soarele le strecura prin spărturile unui nor. Dar îngînarea rugăciunilor, graiul armonizat al celor dintîi părinți ai bisericii, se făcea adîncă și cîștiga buzele cucernice, puteri convingătoare, — dumnezeire ce se schimbă în cuvînt, pentru a se întrupa în omenire.

Dricul se repunea în mișcare și vocea preoților ce înceta, era înlocuită de corul muzicei vocale. Hodorogirile roților, pe podul de piatră al Craiovei, erau însă năbușite de sunetele limpezi ale corului. Ele păreau că ridică pământul în sus, că-l apropie de cer și că-l azvîrl în niște trepte stelare printre care viața materială, schimbată în viață fluidică, era tot într-o vreme și cîntec serafic și lumină orbitoare. Iar pînă la biserica Sfîntul Nicolae-beli-vacă, unde avea a se face slujba, lupta dintre vocile senine ale muzicei vocale și dintre sunetele celei instrumentale își desfășura poema.

Obosită, văduva își da capul pe spate și nu se mai deștepta din jumătatea ei de leșin decît în curtea bisericei, dinaintea coșciugului în care mortul zăcea pierit pe trei sferturi sub o surpare de flori. Ca și cum ar fi vrut să-l ia în stăpînire spre a-l dărui pămîntului, preoțimea se așezase în jurul lui și întocmea o jumătate de cerc. Clopotele bisericei, ce nu conteniseră să fie trase de un sfert de oră, își alinau prelungirile bălăngănitoare și pogribania vecinicei pomeniri se urca pe fumul de tămîie cădelnițat și se adîncea în albastra limpezime a corului. Vosglaseniile înlocuiau troparii și erau înlocuite de ectenii. Sfârșiturile vorbelor erau toarse de dascăli în sunete subțiri....

"Doamne mi-lu-iește".

Dar, cu încetul, slujba se făcea vijelioasă. Ea împrumuta aripile de flăcări ale credinței și zbura la Dumnezeu pe căi tainice; cînta lauda Tatălui și a Fiului, amintea zădărniciile lumești; se ruga pentru iertarea greșelilor mortului; pentru cele cu "voie" și pentru cele "fără voie", pentru cele "întru ființă" și pentru cele "întru neființă", pentru cele "întru știință" și pentru cele "întru neștiință" — trecîndu-i-le pe toate iubitorul de oameni și așezîndu-l, ca pe un bun, în curțile sale...

"Doamne mi-lu-iește"...

"Că adevărat deșertăciune, sunt toate și viața aceasta umbră și vis; că în deșert se turbură tot pămînteanul, căci precum a zis scriptura cînd dobîndim lumea, atunci în groapă ne sălășluim unde împreună sunt împărații și săracii".

Dar fata mortului, doamnă din lumea nouă care nu-și dă durerea în stambă și ce plînsese pînă atunci cu lacrimi tăcute, sfîșie aerul cu un țipăt, și rudele care se grăbeau împrejurul ei o sprijineau, fără să cuteze să turbure taina dumnezeiască cu mîngăierele lor...

"Slavă ție, Doamne, slavă ție."

Și slujba redeștepta jalnica trăgănire a clopotelor. Porumbieii bisericei, goniți de vijelia sunetelor, ocoleau turnurile lărgindu-și urcătoarele spirale, iar făcliile, ce fumegau, posomorau glasul preoților, și pogribania lua un caracter de pripă: sprijinit de doi diaconi, vlădica se apleca peste coșciug, miruia mortul și la urmă îi închina pieptul cu un larg semn de cruce.

"Slavă ție, Doamne, slavă ție".

"Că tu singur ești cel fără de moarte, carele ai făcut și ai zidit pre om, iar pămîntenii suntem din pămînt și în pămînt vom merge, precum au poruncit cel care ne-au zidit și au zis: că pămînt ești și în pămînt vei merge, făcînd tînguirea cea deasupra groapei cîntare":

"Aliluia".

Însă sărăcimea își făcea loc printre lume și vîrîndu-se cu obrăznicia neaverei ajungea la coșurile cu lumînări. Testemelele cu flori roșii erau mai mult smulse decît împărțite. Fratele mortului, silit de mulțime, se da la o parte și dezlega la gură sacul cu sfănțuici, cu firfirici de douăzeci și două și de treisprezece... Împărțeala cea nedreaptă începea: săracilor îmbrăcați mai bine li se punea în mînă mai mult. Celor goi, mai puțin. Văduvele se alegeau abia cu cîte o lumînare. Teleleicele plecau cu cîte trei testemele. Orfanii își stricau gura degeaba... Că scris este la carte: "că celui care are să i se mai dea, iar celui care n-are să i se mai ia"...

"Domnului-să ne rugă-ă-ăm..."

Și, mereu mai grăbite, aceste rugăciuni își repezeau scadroanele către asaltul cerului, grăbeau sosirea clipei cînd, pe urmele cîntărilor încetate, vocea de argint a unui singur preot răsună în inimi ca un flaut singuratic în mijlocul unei duioase înserări.

"Veniți, veniți, fraților, la groapă, să vedem țărîna din care ne-am zidit. Unde mergem acum ? Și ce ne-am făcut? Cine este săracul sau bogatul? Sau cine este slobodul? Au nu sunt toți cenușe? Frumusețea chipului au putrezit? Și toată floarea tinereților o au veștejit moartea".

Îngenucheată pe pămînt uscat, văduva mortului se lovea cu capul de coșciug și coprinsă de astă dată de o deznădejde adevărată, își înfigea unghiile în pămînt... "Nu, nu" — și mai cerea răgaz... Își amintea viața ei, îl vedea pe Calomfir tînăr și frumos, printre perdeaua lacrimilor... Nopțile albastre, în frunte cu constantinatul de aur al lunei, recoborau peste dînsa... Se înapoia spre trecut — văduva la 15 ani de întîiul ei bărbat și remăritată la 17... Îmbrăca iar maloteaua de catifea havaiie cusută cu fir și înflorită cu mărgăritare pe care i-o dăruise de nuntă unchiul ei: Banu Teană. — Vedea, apoi, curtea plină cu butci și rădvane... iar Calomfir o ducea la cununie. Iconostasul nu mai era de sus pînă jos decît o singură lumină... Candelele albastre și roșii presărau prin colțuri nestemate... Isaia dănțuiește era cîntat și masa ocolită. Nașa o dăruia cu o fulie de diamante pe care i-o prindea în păr. Pe rochia ei de sarașir clipeau safire și pîlpăiau rubine — "O! nu, nu!" Și iar mai cerea răgaz. Se azvîrlea peste trupul neînsuflețit, îi coperea chipul cu sărutări, îi netezea părul, îi vorbea la ureche încet, îl coprindea în brațe... O! ar fi vrut să-l fure de-acolo și să-l ducă departe — unde?... nici ea nu știa. Dar se vedea fugind, cu el alături,în soare-apune... Și un colț de pădure i se arăta... Brazii o înconjurau, urcau pînă la cer, negura se îndesea, nu mai vedea nimic, nu mai auzea nimic, nu mai simțea nimic. Și cu toate acestea era fericită. Bătăile inimei i se linișteau, tîmplele nu-i mai zvîcneau, o răcoare o îmbrățișa fără veste, — vîntul batistelor ce se mișcau deasupra ei — iar fiica sa, împreună cu cîteva rude, izbuteau s-o ridice de jos, s-o ducă la trăsură.

......................................................................................

"Că ochii au apus, picioarele s-au legat, mîinile au încetat, și auzul cu dînsele, limba cu tăcere s-au îngrădit și groapei se dă, că adevărat deșertăciune sunt toate".

Și vecinica pomenire pecetlui slujba, risipi alaiul, iar cosciugul pus într-o căruță, spre a fi dus la țară, apucă urmat de patru-cinci trăsuri spre bariera Amaradiei, pe sub care toată această dramă banală dispăru în fuga cailor, nemailăsind în urmă decît un nor de praf alburiu...