×

우리는 LingQ를 개선하기 위해서 쿠키를 사용합니다. 사이트를 방문함으로써 당신은 동의합니다 쿠키 정책.


image

George Coșbuc - Balade si Idile, Crăiasa zânelor

Crăiasa zânelor

Orcanul însuși stă domol

Și-n gânduri dulci se pierde,

Când zânele cu pieptul gol

Răsar pe lunca verde.

Ușoare, ca de neguri, fug

Prin liniștea adâncă,

Obrajii lor, ca flori de rug,

Sunt nesărutați încă.

Vezi tu departe-n Răsărit

Aprins lucind ca focul

Palatul lor? Împrejmuit

Cu zid d-argint e locul:

Acolo ele-n veci nu mor

Și vara-n veci nu moare,

Iar ele-și au crăiasa lor

Și toate sunt fecioare.

La țara lor nici zmei n-ajung!

Dar într-o zi, la poartă,

Bătu, de drumul greu și lung,

Slăbită și mai moartă,

O fată de-mpărat, cerând

Un loc de mas, sărmana,

Și se ruga milos de blând,

Și cum te cheamă? Ana.

Eu nu pot, Ano, să-ți descui;

Acest drept al meu nu e.

Crăiasei noastre am să-i spui

Să vie să-ți descuie.

P-un nor de aur lunecând

A zânelor crăiasă

Venea cu părul râurând,

Râu galben de mătasă.

Crăiasa-n purpur și-n smarald

S-ascunde, nu s-ascunde,

Străbați cu ochii viul cald

Al formelor rotunde.

Ard flacări ochii ei crăiești

Cum stă la zid plecată;

Descui. Dar eu mă tem că ești

Fecior! Ba nu: sunt fată!

Și dându-i zânele-adăpost

Trăia cu ele soră.

Dar într-o zi a fost ce-a fost

Că nu s-a duc la horă

Și-având inel, ea se juca

Stând singură-ntr-o vale:

Pe-acolo doamna se plimba

Și-a dat de Ana-n cale.

Ce ai tu, Ano? Uite ce-i!

Crăiasa schimbă fețe,

Că n-a văzut în viața ei

Inel, și ce mândrețe!

Din piatra tronului din rai

Cioplit în flori măiestre,

El singur unui fiu de crai

D-ajuns i-ar fi fost zestre.

Și cum îi zici? Inel îi zic!

Pe degetul suleget

Al zânei pus, pe cel mai mic,

Crescut părea pe deget.

O, dă-mi-l mie! drăgălaș

Se roagă ea-mbătată.

Ți-l dau, stăpâno, de mă lași

Să te cuprind o dată!

Crăiasa-n veselia ei

Cu grabă se-nvoiește:

Mă strângi la piept, și-atâta ce-i?

Și pieptul Anei crește,

Și cum întinde brațul drept

Mai viu îi bate pieptul

Și tremură, strângând la piept

Pe doamnă-sa cu dreptul.

Atâta ce-i? Dar m-a durut!

Să nu pui mâna stângă!

Și-n urmă zâna s-a zbătut

Că prea mult vrea s-o strângă.

Așa fac și copiii-n joc

Când nu-și înțeleg vrerea,

Dar zânei i-a părut d-atunci

Că i-a slăbit puterea.

A doua zi, sub umbre rari

De pom cu floarea albă,

Făcea, având mărgăritari,

Dintr-înșii Ana salbă.

Crăiasa vine iar. Zărind

Frumoasa jucărie,

Aprinșii-i ochi mai mult s-aprind

Să aib-acea mândrie.

Ce-i asta? Salbă! Ard răzleț

Mărgeanuri roșii-n pară,

Și n-ai fi dat d-ajunsul preț

Al salbei, dând o țară.

Și cui o dai tu? pătimaș

Zâmbind crăiasa-ngână:

Ți-o dau și ție, de mă lași

Să te sărut, stăpână!

Pe nimeni ea n-a sărutat,

Ori poate flori și fluturi,

Dar pentru salbă i-ar fi dat

Și-o sută de săruturi.

Așa fac doi coii în joc,

Când nu-nțeleg ce-i jocul,

Dar zânei i-a părut d-atunci

Că i-a pierit norocul.

A treia zi, privind în lac

Copila, ca-n oglindă,

Cerca și nu putea pe plac

Un brâu pe trup să-și prindă.

Crăiasa vine iar. Grăbit

S-a-ncins atunci crăiasa,

Și cât de strâns i s-a lipit

De caldul trup mătasa!

Ea bate-n palme, vede-n lac

Că strânsă-i stă mai bine;

Rotunde, ca un cap de mac,

Stau sânurile pline,

Mai naltă pare, și-n umblat

Mlădie ca o vargă,

Ea simte cât de rău i-a stat

În haina ei cea largă.

Și ochii-i otrăviți de dulci

La brâu sălbatici cată.

Ți-l dau, cu tine de mă culci

Alăturea o dată!

Dar, Ano, pentru ce nu-mi cei

Altce, că am eu multe!

Nu vreu! Și-n urmă asta ce-i?

De ce să n-o asculte?

*

Știți voi povestea, când un fiu

De împărat odată,

În piept cu dor turbat de viu,

S-a îmbrăcat în fată,

Și-având în loc de paloș fus,

Și-n loc de coif năframă,

Pe pieptul tânăr el și-a pus

Altiță-n loc de-aramă?

El stă pe tron, și lângă el

Ce trist crăiasa plânge!

Cu mâna ei cea cu inel

Rupându-și salba, strânge

Genunchii lui, ea stă-n genunchi!

Și brâul și-l dezleagă,

Și păru-i desfăcut mănunchi

Îi umple fața-ntreagă.

Eu toate, toate le-am pierdut!

Și Dumnezeu mă piardă

Din ochii lui, că te-am crezut!

El râde și-o dezmiardă:

Acum nu-i timp să te bocești;

Tu vii cu mine-acasă;

Crăiasă dacă nu mai ești,

Vei fi împărăteasă!


Crăiasa zânelor

Orcanul însuși stă domol

Și-n gânduri dulci se pierde,

Când zânele cu pieptul gol

Răsar pe lunca verde.

Ușoare, ca de neguri, fug

Prin liniștea adâncă,

Obrajii lor, ca flori de rug,

Sunt nesărutați încă.

Vezi tu departe-n Răsărit

Aprins lucind ca focul

Palatul lor? Împrejmuit

Cu zid d-argint e locul:

Acolo ele-n veci nu mor

Și vara-n veci nu moare,

Iar ele-și au crăiasa lor

Și toate sunt fecioare.

La țara lor nici zmei n-ajung!

Dar într-o zi, la poartă,

Bătu, de drumul greu și lung,

Slăbită și mai moartă,

O fată de-mpărat, cerând

Un loc de mas, sărmana,

Și se ruga milos de blând,

Și cum te cheamă? Ana.

Eu nu pot, Ano, să-ți descui;

Acest drept al meu nu e.

Crăiasei noastre am să-i spui

Să vie să-ți descuie.

P-un nor de aur lunecând

A zânelor crăiasă

Venea cu părul râurând,

Râu galben de mătasă.

Crăiasa-n purpur și-n smarald

S-ascunde, nu s-ascunde,

Străbați cu ochii viul cald

Al formelor rotunde.

Ard flacări ochii ei crăiești

Cum stă la zid plecată;

Descui. Dar eu mă tem că ești

Fecior! Ba nu: sunt fată!

Și dându-i zânele-adăpost

Trăia cu ele soră.

Dar într-o zi a fost ce-a fost

Că nu s-a duc la horă

Și-având inel, ea se juca

Stând singură-ntr-o vale:

Pe-acolo doamna se plimba

Și-a dat de Ana-n cale.

Ce ai tu, Ano? Uite ce-i!

Crăiasa schimbă fețe,

Că n-a văzut în viața ei

Inel, și ce mândrețe!

Din piatra tronului din rai

Cioplit în flori măiestre,

El singur unui fiu de crai

D-ajuns i-ar fi fost zestre.

Și cum îi zici? Inel îi zic!

Pe degetul suleget

Al zânei pus, pe cel mai mic,

Crescut părea pe deget.

O, dă-mi-l mie! drăgălaș

Se roagă ea-mbătată.

Ți-l dau, stăpâno, de mă lași

Să te cuprind o dată!

Crăiasa-n veselia ei

Cu grabă se-nvoiește:

Mă strângi la piept, și-atâta ce-i?

Și pieptul Anei crește,

Și cum întinde brațul drept

Mai viu îi bate pieptul

Și tremură, strângând la piept

Pe doamnă-sa cu dreptul.

Atâta ce-i? Dar m-a durut!

Să nu pui mâna stângă!

Și-n urmă zâna s-a zbătut

Că prea mult vrea s-o strângă.

Așa fac și copiii-n joc

Când nu-și înțeleg vrerea,

Dar zânei i-a părut d-atunci

Că i-a slăbit puterea.

A doua zi, sub umbre rari

De pom cu floarea albă,

Făcea, având mărgăritari,

Dintr-înșii Ana salbă.

Crăiasa vine iar. Zărind

Frumoasa jucărie,

Aprinșii-i ochi mai mult s-aprind

Să aib-acea mândrie.

Ce-i asta? Salbă! Ard răzleț

Mărgeanuri roșii-n pară,

Și n-ai fi dat d-ajunsul preț

Al salbei, dând o țară.

Și cui o dai tu? pătimaș

Zâmbind crăiasa-ngână:

Ți-o dau și ție, de mă lași

Să te sărut, stăpână!

Pe nimeni ea n-a sărutat,

Ori poate flori și fluturi,

Dar pentru salbă i-ar fi dat

Și-o sută de săruturi.

Așa fac doi coii în joc,

Când nu-nțeleg ce-i jocul,

Dar zânei i-a părut d-atunci

Că i-a pierit norocul.

A treia zi, privind în lac

Copila, ca-n oglindă,

Cerca și nu putea pe plac

Un brâu pe trup să-și prindă.

Crăiasa vine iar. Grăbit

S-a-ncins atunci crăiasa,

Și cât de strâns i s-a lipit

De caldul trup mătasa!

Ea bate-n palme, vede-n lac

Că strânsă-i stă mai bine;

Rotunde, ca un cap de mac,

Stau sânurile pline,

Mai naltă pare, și-n umblat

Mlădie ca o vargă,

Ea simte cât de rău i-a stat

În haina ei cea largă.

Și ochii-i otrăviți de dulci

La brâu sălbatici cată.

Ți-l dau, cu tine de mă culci

Alăturea o dată!

Dar, Ano, pentru ce nu-mi cei

Altce, că am eu multe!

Nu vreu! Și-n urmă asta ce-i?

De ce să n-o asculte?

*

Știți voi povestea, când un fiu

De împărat odată,

În piept cu dor turbat de viu,

S-a îmbrăcat în fată,

Și-având în loc de paloș fus,

Și-n loc de coif năframă,

Pe pieptul tânăr el și-a pus

Altiță-n loc de-aramă?

El stă pe tron, și lângă el

Ce trist crăiasa plânge!

Cu mâna ei cea cu inel

Rupându-și salba, strânge

Genunchii lui, ea stă-n genunchi!

Și brâul și-l dezleagă,

Și păru-i desfăcut mănunchi

Îi umple fața-ntreagă.

Eu toate, toate le-am pierdut!

Și Dumnezeu mă piardă

Din ochii lui, că te-am crezut!

El râde și-o dezmiardă:

Acum nu-i timp să te bocești;

Tu vii cu mine-acasă;

Crăiasă dacă nu mai ești,

Vei fi împărăteasă!