Carol IX

La Saint-Germain de mult s-a dat

Signal, că s-a deschis de-acum mormântul.

În sânge Noaptea și-a scăldat vestmântul,

Să-l pue giulgiu pe morți. Și spintecat

De plumbi, gemea Parisul, cum în sânge

Un laș rănit să-ntinde și să strânge

Cu răgnet svârcolind mișelu-i trup,

Când dinții lui cei plini de spumă rup

Din putreda lui rană.

Și-n vreme ce Parisul, plin

De fum, murea, nepregătit să moară,

Carol în Toullerii cânța-n vioară

Încet și plângător, un cald suspin

Ca ruga unei mame la mormântul

Copiilor. Simfonic sună cântul;

Iar ochii lui zîmbesc de-un cald fior,

Dar tot mai mult își pierd seninul lor

Strîngând în ei furtuna.

Sarcastic coardele vibrând

Sub mâna cea cu joc îndemânatic

Gemeau acum scârbos, urlau sălbatic,

Și-artistul lor urla și ci, rîzând

— „S-aduci pe Enric!” strigă el și lasă

Vioara lângă el pe-un colț de masă,

„Pe Enric, mai curând! Nu pot cânta!”

Plimbându-se grăbit, el aștepta.

Și-n urmă vine Enric.

„Ce-i asta, Sir? Aud de-un ceas

Trosniri de puști și răcnete nebune;

Eu simț miros de sânge. Rege, spune!

Și eu stau prins, de ce?” Atunci a tras

Perdelele și, deschizând fereasta,

Carol a hohotit: „Mă-ntrebi ce-i asta?

Sunt câni ce mor pe drum, sunt hughenoți;

Eu vreau să scap de ei, să piară toți

Pricepi ce-i asta Enric?”

Cu pașii largi și tremurând

Ca o moul beat de-o clipă bestială,

Carol trecea înviforat prin sală,

Și-n urmă pept la pept cu Enric stând

L-a prins de braț: „Și tu, de care lege?

Ești hughenot și tu, așa-i” — „Eu, rege?

Eu țin să cred așa cum au crezut

Părinții mei! Sunt hughenot născut

Eu n-am să mor catolic!”

„Tu crezi, ce vrei!” Și-atunci el supt

De furie: „Ce-i câne, azi să moară”

Isbi cu pumnu-n masă spre vioară,

Și-n murmur carnea pumnului a rupt;

Cald sângele-a țâșnit din lovitură —

El, de durerii, urlând a dus la gură

Sdrobitul pumn și-apoi înebunit

S-a tras doi pași năvalnici și-a țintit

În Enric carabina.

Făcând vioara scut, din cot

Alt scut făcând: „El, dă! Ai fi sdrobit-o

Cu pumnul; tot atât! De-am mântuit-o,

Sdrobește-o dar acum cu pept cu tot!”

Carol a tresărit. „Nu, nu pe tine!

Dar dă-mi un om, un om! Pe orișicine,

Vreau carne, sânge, moarte; vreau s-omor!”

Și plumb a tras în primul trecător

Pe drum de pe fereastă.

Mânia-i sângerase-n nări,

Aprinșii ochi si-au deslegat furtuna

Sălbaticei porniri, și cum e luna

Când ziua câteodată iese-n zări,

Așa era. O viperă flămândă;

Și când s-a-ntors, cu arma fumegândă

Bătu-n pământ, și ca un scos din minți,

Cu ochii-nchiși el a scrâșnit în dinți,

„Vai, du-te Enric, du-te!”