23.06.1990 (2)
Înfricoşaţi, umiliţi, zdrobiţi, tineretul, studenţii, intelectualii din România şi-au văzut năruite speranţele şi încrederea. Practic, revoluţia culturală, importată din China în 1971 de Ceauşescu, este azi continuată şi adâncită. Tezele din iulie 1971 preluau lecţia chineză a revoluţiei culturale în latura ideologică şi propagandistică. După aproape două decenii şi fără Ceauşescu, aceeaşi lecţie este aplicată şi în latura brutal-represivă. Gărzile minereşti din România sunt o copie a gărzilor paramilitare din China revoluţiei culturale. În România lecţia chineză a fost, vai, bine asimilată.”
Nicolae Constantin Munteanu: Într-adevăr, bine asimilată, din păcate pentru noi, care vom întârzia, din nou, să ne înscriem în procesul de democratizare în care toate celelalte ţări comuniste, sau foste comuniste s-au înscris deja.
Şi acum „Demascarea vine pe bandă de magnetofon”. Un scenariu, pregătit de Emil Hurezeanu cu cele mai arzătoare momente ale conversaţiilor lui Mihai Chiţac, acum fost ministru de Interne, cu oamenii săi din Piaţa Universităţii, conversaţii înregistrate în ziua de 13 iunie, anul curent.
Emil Hurezeanu: Secvenţa întâi: Scurtă introducere.
V-aţi - şi ne-am obişnuit - stimaţi ascultători, cu băieţii de odinioară în costume gri şi fâşuri identice, care cu miile împânzeau Bucureştiul pentru siguranţa dictatorului. Nici ei, şi nici cohortele de miliţieni şi securişti, în uniformă sau nu, mai vechi sau mai noi, nu-şi ascundeau şi nici nu-şi ascund deloc, ba chiar dimpotrivă, afişează cu destulă dezinvoltură, aparatele de emisie-recepţie portatibile, cunoscute şi în România sub denumirea lor în limba engleză – ochi-tochii. Aceste aparate sunt folosite în întreaga lume, de altfel, în deosebi de forţele de ordine şi asigură comunicări speciale radio în sistemul de joasă frecvenţă şi pe lungimi de unde secrete, cunoscute doar interlocutorilor în sistemul respectiv. Aparatele obişnuite de radio, chiar şi cele prevăzute cu unde scurte sau ultrascurte, nu pot recepţiona aceste transmisii. Există, însă, în Occident, disponibile pe piaţă şi, probabil, şi în ţară, aparate de radio sofisticate, care recepţionează astfel de transmisii. Fie că ele sunt făcute de poliţie, de pompieri, ambulanţe sanitare sau de turnurile de control ale aeroporturilor în contactele cu piloţi.
Secvenţa a doua: clarificări şi precizări.
La 21 iunie 1990 marele ziar american Washington Post publica un reportaj de la Bucureşti, intitulat simplu: „Astăzi la Bucureşti”. Autorul este scriitorul William McPherson, laureat al premiului Pulitzer pentru jurnalism. Cea mai importantă distincţie anuală pentru specialitate din Statele Unite. William McPherson s-a aflat la Bucureşti în perioada 13-15 iunie. În seara zilei de 14 iunie a fost molestat de soldaţi, în imediata apropiere a Televiziunii, sub privirea îngăduitoare a unui maior. Ulterior i s-au remis actele de acreditare confiscate şi i s-au cerut scuze.
Americanul întors acasă şi-a redactat impresiile. Între ele găsim şi o informaţie neobişnuită. Aflăm astfel, că zilele trecute a ajuns în Occident o înregistrare pe bandă de magnetofon, înregistrarea unei discuţii între mai mulţi vorbitori, discuţie făcută prin intermediul sistemului ochi-tochi, cu aparate de emisie-recepţie portabile, deci, la Bucureşti, într-una din zilele tulburărilor din capitala României. Am intrat şi noi, la fel ca alte medii de informare, în posesia benzii. Am fost uimiţi, dar nu surprinşi.
Secvenţa treia: Amintiri, amintiri...
La 16 aprilie, pe bulevardul Magheru au demonstrat două grupuri – unul al Ligii monarhice, un altul, mai mult pe trotuare şi necunoscut până atunci - al Ligii antimonarhice. Anularea vizei de intrare în ţară, acordată iniţial regelui Mihai, declanşase întreaga poveste. Între cele două grupuri au avut loc altercaţii. Câteva zile mai târziu, cotidianul România Liberă publica stenograma unor discuţii radio prin aparate de emisie-recepţie portabile, în care, între alţii, interveneau, potrivit cotidianului de la Bucureşti, domnii Mihai Chiţac, ministrul de Interne, şi Jean Moldoveanu, ministrul adjunct de Interne, comandantul poliţiei. Cei doi se chemau pe rând, folosindu-şi nu numele proprii, ci numele secrete, de cod. Domnul Chiţac era numărul 52, iar domnul Moldoveanul 53. Un oarecare colonel Mateescu, identificat ca atare, cu numele său propriu printre poliţiştii de teren, avea numărul de cod 430, ş.a.m.d.
Interlocutorii îşi comunicau unul altuia detalii, legate de desfăşurarea demonstraţiei şi o eventuală intervenţie a poliţiei pentru a-i dispersa şi stabileau măsuri. Pentru că domnii Chiţac şi Moldoveanu apăreau des la radio şi televiziune în perioada respectivă, n-a fost greu să li se stabilescă identitatea după timbru vocii, intonaţie, inflexiuni.
O săptămână mai târziu, în seara zilei de 22 aprilie 1990, începea la Bucureşti, în Piaţa Universităţii ceea ce avea să devină Demonstraţia din Piaţa Universităţii, cunoscută în întreaga lume în următoarele 54 de zile şi nopţi. Ca martor ocular ştiu ce s-a întâmplat atunci la faţa locului. Intersecţia bulevardului Magheru cu bulevardul Republicii şi bulevardul Gheorghiu Dej a fost blocată de manifestanţi, iar autobuzele şi troleibuzele, împedicate să circule, s-au înşirat cu zecile la staţia de la Universitate, în dreptul Ministerului Comerţului Exterior.
Atunci forţele de ordine n-au intervenit. Doar Dumitru Dincă, liderul Alianţei poporului a fost arestat de civili şi îmbarcat într-o Dacia 1300, albă. A doua zi el a reapărut. Astăzi e din nou închis. Două zile mai târziu, în dimineaţa zilei de 24 aprilie, către ora şase dimineaţa, sute de poliţişti înarmaţi cu bastoane şi însoţiţi de cîini-lup, au pătruns în forţă în perimetrul baricadat de demonstranţi în Piaţa Universităţii, împărţind lovituri în toate părţile şi la întâmplare. Poliţia a rămas în zonă până în 25 aprilie către prânz, când, ca urmare a prezenţei masive a protestatarilor, poliţia s-a retras în cazărmi.
A început atunci discuţia publică despre Piaţa Universităţii. În CPUN şi mai mulţi deputaţi, printre care şi Nica Leon, preşedintele Partidului Naţional Democrat, astăzi arestat, au cerut o anchetă asupra incidentelor. Domnii Iliescu şi Roman i-au cerut comandantului poliţiei din Bucureşti, generalului Diamandescu, un raport. Acesta calm şi radios a dezminţit intervenţia în forţă a poliţiei, susţinând că poliţia a fost acolo, dar cei loviţi au fost poliţiştii, nu demonstranţii.
Discuţiile în Consiliul provizoriu de uniune naţională se aprinseseră, însă. La un moment dat, Mircea Dinescu, poet şi fost om politic intervine şi, adresându-se domnului Ion Iliescu, mărturiseşte că e îngrijorat: oare ce spun minerii despre situaţia din Piaţa Universităţii?, se întreba retoric Mircea Dinescu. Minerii, nota bene!, făcuseră deja de două ori ordine la Bucureşti. Domnul Iliescu i-a răspuns atunci scurt: just!, grăbindu-se, astfel, să arate, cu un preaviz de vreo 55 de zile, că are la îndemână soluţia. Dinescu le-a urat însă imediat spor la treabă minerilor, rugându-i să stea în mine. Ministerul de Interne era, deci, inocent, pericolul minerilor dezamorsat de şotiile binevenite ale primului poet al ţării, demonstraţia de la Universitate continua. Punct şi de la capăt.
Secvenţa a patra: Banda.
La sfârşitul lui aprilie, postul nostru de radio a intrat în posesia unei benzi magnetice – o sută de minute de înregistrare, aşa ca la 16 aprilie, interlocutorii erau numerele 52, 53 şi altele mai mari în cifre, dar mai mici în grad. Este vorba de înregistrarea discuţiilor, care au avut loc prin ochi-tochi în seara zilei de 22 aprilie, între responsabili ai poliţiei române. O stenogramă completă a acestor discuţii a fost publicată atunci în traducere de ziarul fracez Libération. Ulterior, România Liberă şi săptămânalul „22” au publicat aceeaşi stenogramă, după ce banda magnetică fusese ascultată seri la rând şi în Piaţa Universităţii.
Principalii vorbitori erau: Mihai Chiţac, ministrul de Interne, Jean Moldoveanu, adjunct, Mateescu, colonel de Interne, numărul 430 de cod, şi alţii. Stenograma ca stenograma, dar banda magnetică cu înregistrarea discuţiei era de toată frumuseţea. Vocile de la 16 aprilie, identificate de România Liberă ca fiind ale lui Chiţac şi Moldoveanu, se repetau şi la 22 aprilie. La un moment dat, faimosul 52 le spune chiar pe şleau băieţilor săi, oarecum rezervaţi şi fără drag de muncă, care adică nu prea vroiau să intre cu bastoanele peste demonstranţii din Piaţa Universităţii. „Îmi asum toată răspunderea, acţionaţi!, sunt doar ministrul vostru.” Pentru conformitate – banda sonoră:
- „Deja am luat legătura cu Dincă şi ce se vede aicea nici un chip. Eu am spus ca să se deplaseze în partea frontală a Teatrului Naţional, înspre Continental, cu toată lumea pentru a putea da drumul la circulaţie. A venit foarte multă lume în jurul meu şi el a spus: cum vrea lumea şi a început să strige lumea: „Jos Iliescu!”, „Nu plecăm, nu plecăm” şi au aprins şi lumânări pe jos. S-au aşezat aicea. Mai sunt aproximativ, dacă sunt 200-250 de persoane, în rest sunt oameni care vin pe jos, întru cât troleele nu circulă şi se defluează în sus şi în jos. Şi atunci se interferează cu grupul golanilor ăştea.”
- „Să înţeleagă, că vor suporta şi cheltuielile ICP-ului şi tot ce spuneam aicia, ce discutam. Să înţeleagă lucrul ăsta, că dacă-l dă în judecată, nu mai au nici o scăpare.”
- „Vedeţi, că eu am spus acest lucru, întru cât toată circulaţia pe liniile electrice este întreruptă pe bulevard, va suporta personal toate cheltuielile. La care a replicat, că nu-l interesează aşa ceva. El vrea democraţie.”
- „Democraţia n-o face prin anarhie, spuneţi-i lucrul acesta, domnule, şi 53 l-a rugat, adică a indicat să ia legătura şi cu Fluieraş. Să-i spuneţi că l-a rugat personal dumnealui să facă lucrul acesta, intervenţia asta, pentru ca să dea drumul la tirul de troleibuze.”
- „Înţeles, mă duc acuma să stau de vorbă şi cu Fluieraş.”
- „Poliţişti ca să înceapă să curăţe strada, dreapta şi stânga, pe sub astea, cum să-i zic eu, carsoanele ălora, mai încolo, mai încolo, mai încolo, ce să facem? Că ăştea nu vor stopa atâta în cap şi să facem loc la circulaţie. Trebuie să intrăm cumva în ei, că altfel iarăşi ne facem de râs, domnilor.”
- „Da-da, aşa vom încerca acuma să facem lucrul acesta, ca să dăm din toate părţile drumul.”
- „Nu, dar să aveţi acolo şi agenţi de circulaţie, care să-i smulgă, să se ducă... cu 200 de oameni nu se poate face ...vor fi între maşini, în dreapta-stânga... nişte oameni anchilozaţi, asta este. Ei au încălcat legile şi nu noi. Au oprit circulaţia, i-am protejat timp de două ore şi jumătate, dar s-a făcut ora nouă, şi noi ţinem oamenii cu troleibuze din cauza unor scandalagii? Eu cred, că trebuie să procedăm aşa. Dar nu trimiteţi unul-doi, trimiteţi 30-40 de poliţişti, care-i aveţi, fiecare cu câte un, mai încolo, mai încoace, tu du-te dincolo, urcă-te la Teatrul Naţional şi fă grevă, lasă circulaţia, domnule, că am blocat un oraş întreg din cauza voastră. Şi eu răspund, pentru urmări răspund eu.”
- „Trebuie să luăm neapărat legătura pentru a face totuşi ordine în viaţa lui Dincă ăsta.”
- „Luaţi toate efectivele de aici, vine şi Pătraşcu, vine şi... da? - şi intraţi cu ei acolo, să-i dea la o parte. Cum ei atentează, îi dăm cu bastonul..., luăm numărul maşinii şi-i dăm şi pe ei la o parte.”
- „43-03-52. V-am auzit, sunt de acord, cu măsurile pe care puteţi lua, dacă puteţi pune mîna pe Dincă, reţineţi-l şi pe el.”
- „434! Să ştii că trebuie neapărat dacă putem ... să-l şi ridicăm. ... Chiar în seara asta, dacă este de la procuratură. Mută-l şi pe el la o parte de acolo, dă şi cu bastonul dacă nu înţelege.”
- „Eu vă rog, acţionaţi cu tot curajul, pentru că altă soluţie nu există.”
- „Da, am înţeles.”
- „Vă daţi seama, sunt eu ministrul vostru şi răspund eu de treaba asta.”
Emil Hurezeanu: Aşadar: „Eu sunt ministrul vostru şi răspund eu de treaba asta”, spune numărul 52, adică general-colonelul Mihai Chiţac, în seara zilei de 22 aprilie, 1990. Banda, care are 100 de minute, confirmă intenţiile vădite ale conducerii Ministerului de Interne de a interveni în forţă în seara zilei de 22 aprilie, pentru degajarea intersecţiei de la Universitate.
Banda infirmă declaraţiile surzătoare ale domnilor Diamandescu şi Moldoveanu, potrivi cărora poliţia e cu noi, adică nici usturoi n-a mâncat şi nici gura nu-i miroase. Banda indică, de asemenea, încercările aproape disperate ale celor doi miniştri, Chiţac şi Moldoveanu, de a-şi trimite poliţiştii în zonă cu bastoane şi în sistem de pătrundere „pană”, în jargon de specialitate, dar şi prudenţa cu care ofiţerii de Interne de pe teren recepţionează aceste îndemnuri.
