×

Utilizziamo i cookies per contribuire a migliorare LingQ. Visitando il sito, acconsenti alla nostra politica dei cookie.


image

Poezie - Mihai Eminescu, Strigoii

Strigoii

I

... că trece aceasta ca fumul de pre pământ.

Ca floarea au înflorit, ca iarba s-au tăiat,

cu pânză se înfășură, cu pământ se acopere.

Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici,

Între făclii de ceară, arzând în sfeșnici mari,

E-ntinsă-n haine albe, cu fața spre altar,

Logodnica lui Arald, stăpân peste avari;

Încet, adânc răsună cântările de clerici.

Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă

Și păru-i de-aur curge din raclă la pământ,

Căzuți în cap sunt ochii. C-un zâmbet trist și sfânt

Pe buzele-i lipite, ce vinete îi sunt,

Iar fața ei frumoasă ca varul este albă.

Și lângă ea-n genunche e Arald, mândrul rege,

Scânteie desperarea în ochii crunți de sânge,

Și încâlcit e părul lui negru... gura-și strânge;

El ar răcni ca leii, dar vai! nu poate plânge.

De zile trei își spune povestea vieții-ntrege.

"Eram un copilandru. Din codri vechi de brad

Flămânzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pământul,

Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gândul...

Visând că toată lumea îmi asculta cuvântul,

În valurile Volgăi cercam cu spada vad.

Domnind semeț și tânăr pe roinicele stoluri,

Căror a mea ființă un semizeu părea,

Simțeam că universul la pasu-mi tresărea,

Și nații călătoare, împinse de a mea,

Umplut-au sperioase pustiul pân' la poluri.

Căci Odin părăsise de gheață nalta-i domă,

Pe zodii sângeroase porneau a lui popoară;

Cu creștetele albe, preoți cu pleata rară

Trezeau din codrii vecinici, din pace seculară,

Mii roiuri vorbitoare, curgând spre vechea Romă.

Pe Nistru tăbărâsem poporul tău să-mpil;

Cu sfetnici vechi de zile mă-ntâmpinași în cale,

Ca marmura de albă, cu păr de aur moale;

În jos plecat-am ochii-naintea feței tale,

Stătând un îndărătnic... un sfiicios copil.

La blânda ta mustrare simt glasul cum îmi seacă...

Eu caut a răspunde, nu știu ce să răspund;

Mi-ar fi părut mai bine-n pământ să mă cufund,

Cu mânele-amândouă eu fața îmi ascund

Și-ntâia dată-n viață un plâns amar mă-neacă.

Zâmbiră între dânșii bătrânii tăi prieteni

Și singuri ne lăsară... Te-ntreb într-un târziu,

Uitându-mă la tine, privind fără să știu:

La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu?

Ce cauți la barbarul sub streașina-i de cetini?

Cu glasul plin de lacrimi, de-nduioșare cald,

Privindu-mă cu ochii, în care-aveai un cer,

Mi-ai zis: "Aștept din parte-ți, o, rege cavaler,

Că-mi vei da prins pe-acela ce umilit ți-l cer...

Eu vreau să-mi dai copilul zburdalnic - pe Arald."

Și, întorcându-mi fața, eu spada ți-am întins.

Pe plaiuri dunărene poporu-și opri mersul,

Arald, copilul rege, uitat-a Universul.

Urechea-i fu menită ca să-ți asculte viersul,

De-atunci, învingătoareo, iubit-ai pe învins.

De-atunci, fecioară blondă ca spicul cel de grâu,

Veneai la mine noaptea ca nimeni să te vadă

Și-nlănțuindu-mi gâtul cu brațe de zăpadă,

Îmi întindeai o gură deschisă pentru sfadă:

"Eu vin la tine, rege, să cer pe-Arald al meu."

De-ai fi cerut pământul cu Roma lui antică,

Coroanele ce regii pe frunte le așază

Și stelele ce vecinic pe ceruri colindează,

Cu toate la picioare-ți eu le puneam în vază,

Dar nu-l mai vrei pe Arald, căci nu mai vrei nimică.

Ah! unde-i vremea ceea când eu cercam un vad

Să ies la lumea largă... și fost-ar fi mai bine

Ca niciodată-n viață să nu te văd pe tine -

Să fumege nainte-mi orașele-n ruine,

Să se-mplinească visu-mi din codrii cei de brad!"

Făcliile ridică - se mișc-în line pasuri,

Ducând la groapă trupul reginei dunărene,

Monahi, cunoscătorii vieții pământene,

Cu barbele lor albe, cu ochii stinși sub gene,

Preoți bătrâni ca iarna, cu gângavele glasuri.

O duc cântând prin tainiți și pe sub negre bolți,

A misticei religii întunecoase cete,

Pe funii lungi coboară sicriul sub părete,

Pe piatra prăvălită pun crucea drept pecete

Sub candela ce arde în umbra unui colț.

II

În numele sfântului

Taci, s-auzi cum latră

Cățelul pământului

Sub crucea de piatră.

Arald pe un cal negru zbura, și dealuri, vale

În juru-i fug ca visuri - prin nouri joacă lună -

La pieptu-i manta neagră în falduri și-o adună,

Movili de frunze-n drumu-i le spulberă de sună,

Iar steaua cea polară i-arată a lui cale.

Ajuns-a el la poala de codru-n munții vechi,

Isvoară vii murmură și saltă de sub piatră,

Colo cenușa sură în părăsita vatră,

În codri-adânci cățelul pământului tot latră,

Lătrat cu glas de zimbru răsună în urechi.

Pe-un jilț tăiat în stâncă stă țapăn, palid, drept,

Cu cârja lui în mână, preotul cel păgân;

De-un veac el șede astfel - de moarte-uitat, bătrân,

În plete-i crește mușchiul, și mușchi pe a lui sân,

Barba-n pământ i-ajunge și genele la piept...

Așa fel zi și noapte de veacuri el stă orb,

Picioarele lui vechie cu piatra-mpreunate,

El numără în gându-i zile nenumărate,

Și fâlfâie deasupra-i, gonindu-se în roate,

Cu-aripile-ostenite un alb ș-un negru corb.

Arald atunci coboară de pe-a lui cal. C-o mână

El scutură din visu-i moșneagu-ncremenit:

– „O, mag, de zile vecinic, la tine am venit,

Dă-mi înapoi pe-aceea ce moartea mi-a răpit,

Și de-astăzi a mea viață la zeii tăi se-nchină."

Bătrânul cu-a lui cârjă sus genele-și ridică,

Se uită lung la dânsul, dar gura-nchisă-i tace;

Cu greu a lui picioare din piatră le desface,

Din tronu-i se coboară, cu mâna semn îi face

Ca-n sus să îl urmeze pe-a codrilor potică.

În poarta prăbușită ce duce-n fund de munte,

Cu cârja lui cea vechie el bate de trei ori,

Cu zgomot sare poarta din vechii ei ușori,

Bătrânul se închină... pe rege-l prind fiori,

Un stol de gânduri aspre trecu peste-a lui frunte.

În dom de marmur negru ei intră liniștiți

Și porțile în urmă în vechi țâțâni s-aruncă.

O candelă bătrânul aprinde - para lungă

Se nalță-n sus albastră, de flacăre o dungă,

Lucesc în juru-i ziduri ca tuciul lustruiți.

Și în tăcere crudă ei nu știu ce aștept...

Cu mâna-ntinsă magul îi face semn să șadă,

Arald cu moartea-n suflet, a gândurilor pradă,

Pe jeț tăcut se lasă, cu dreapta pe-a lui spadă,

În zid de marmur negru se uită crunt și drept.

Fantastic pare-a crește bătrânul alb și blând;

În aer își ridică a farmecelor vargă

Și o suflare rece prin dom atunci aleargă

Și mii de glasuri slabe înce sub bolta largă

Un cânt frumos și dulce - adormitor sunând.

Din ce în ce cântarea în valuri ea tot crește,

Se pare că furtuna ridică al ei glas,

Că vântul trece-n spaimă pe-al mărilor talaz,

Că-n sufletu-i pământul se zbate cu necaz -

Că orice-i viu în lume acum încremenește.

Se zguduie tot domul, de pare-a fi de scânduri,

Și stânci în temelie clătindu-se vedem,

Plânsori sfâșietoare împinse de blestem,

Se urmăresc prin bolte, se cheamă, fulger, gem

Și cresc tumultuoase în valuri, rânduri, rânduri...

– „Din inimă-i pământul la morți să deie viață,

În ochii-i să se scurgă scântei din steaua lină,

A părului lucire s-o deie luna plină,

Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânță de lumină,

Din duhul gurii tale ce arde și îngheață.

Stihii a lumei patru, supuse lui Arald,

Străbateți voi pământul și a lui măruntaie,

Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie,

Să-nchege apa-n sânge, din pietre foc să saie,

Dar inima-i fecioară hrăniți cu sânge cald."

Atuncea dinaintea lui Arald zidul piere;

El vede toată firea amestecat-afară -

Ninsoare, fulger, gheață, vânt arzător de vară -

Departe vede-orașul pe sub arc de pară,

Și lumea nebunise gemând din răsputere;

Biserica creștină, a ei catapeteasmă

De-un fulger drept în două e ruptă și tresare;

Din tainiță mormântul atuncea îi apare,

Și piatra de pe groapă crăpând în două sare;

Încet plutind se-nalță mireasa-i, o fantasmă...

O dulce întrupare de-omăt. Pe pieptu-i salbă

De pietre scumpe... părul i-ajunge la călcâie,

Ochii căzuți în capu-i și buze viorie;

Cu mânele-i de ceară ea tâmpla și-o mângâie -

Dar fața ei frumoasă ca varul este albă.

Prin vânt, prin neguri vine - și nourii s-aștern

Fug fulgerele-n lături, lăsând-o ca să treacă,

Și luna înnegrește și ceru-ncet se pleacă

Și apele cu spaimă fug în pământ și seacă -

Părea că-n somn un înger ar trece prin infern.

Priveliștea se stinge. în negrul zid s-arată,

Venind ca-n somn lunatic, în pasuri line, ea ;

Arald nebun se uită - cu ochii o-nghițea,

Puternicele brațe spre dânsa întindea

Și-n nesimțire cade pe-a jilțului său spată.

Își simte gâtu-atuncea cuprins de brațe reci,

Pe pieptul gol el simte un lung sărut de gheață,

Părea un junghi că-i curmă suflare și viață...

Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brațe

Și știe că de-acuma a lui rămâne-n veci.

Și sufletul ei dulce din ce în ce-i mai cald...

Pe ea o ține-acuma, ce fu a morții pradă?

Ea-nlănțuiește gâtu-i cu brațe de zăpadă,

Întinde a ei gură, deschisă pentru sfadă:

– „Rege,-a venit Maria și-ți cere pe Arald!"

– „Arald, nu vrei tu fruntea pe sânul meu s-o culci?

Tu zeu cu ochii negri... o, ce frumoși ochi ai!

Las' să-ți înlănțui gâtul cu părul meu bălai,

Viața, tinerețea mi-ai prefăcut-o-n rai,

Las' să mă uit în ochii-ți ucizător de dulci."

Și blânde, triste glasuri din vuiet se desfac,

Acușa la ureche-i un cântec vechi străbate,

Ca murmur de izvoare prin frunzele uscate,

Acuș o armonie de-amor și voluptate

Ca molcoma cadență a undelor pe lac.

III

"... cum de multe ori când mori oamenii,

mulți de într-acei morți zic se scoală de

se fac strigoi..."

Îndereptarea legii, 1652

În salele pustie lumine roși de torții

Rănesc întunecimea ca pete de jeratic;

Arald se primblă singur, râzând, vorbind sălbatic

Arald, tânărul rege, e-un rege singuratic -

Palatu-i parc-așteaptă în veci să-i vie morții.

Pe-oglinzi de marmuri negre un negru nimitez,

A faclelor lucire răzbind prin pânza fină

Răsfrâng o dureroasă lumină din lumină;

Zidirea cea pustie de jale pare plină

Și chipul morții pare că-n orice colț îl vezi.

De când căzu un trăsnet în dom... de-atunci în somn

Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată,

Pe inimă-i de-atuncea s-a pus o neagră pată -

Dar noaptea se trezește și ține judecată

Și-n negru-mbracă toate al nopții palid domn.

Un obrăzar de ceară părea că poartă el,

Atât de albă fața-i ș-atât de nemișcată,

Dar ochii-i ard în friguri și buza-i sângerată,

Pe inima sa poartă de-atunci o neagră pată,

Iară pe frunte poartă coroană de oțel.

De-atunci în haina morții el și-a-mbrăcat viața,

Îi plac adânce cânturi, ca glasuri de furtună;

Ades călare pleacă în mândre nopți cu lună,

Și când se-ntoarce, ochii lucesc de voie bună,

Pân' ce-un fior de moarte îl prinde dimineața.

Arald, ce însemnează pe tine negrul port

Și fața ta cea albă ca ceara, neschimbată?

Ce ai, de când pe sânu-ți tu porți o neagră pată,

De-ți plac făclii de moarte, cântare-ntunecată?

Arald! de nu mă-nșală privirea, tu ești mort!

Și azi el se avântă pe calul său arab,

Și drumul, ca săgeții, îi dă peste pustie,

Care sub luna plină lucește argintie -

El vede de departe pe mândra lui Marie,

Și vântu-n codri sună cu glas duios și slab.

În părul ei de aur, rubine-nflăcărate,

Și-n ochii ei s-adună lumina sfintei mări -

Strigoii Undead

I

... că trece aceasta ca fumul de pre pământ.

Ca floarea au înflorit, ca iarba s-au tăiat,

cu pânză se înfășură, cu pământ se acopere.

Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici,

Între făclii de ceară, arzând în sfeșnici mari,

E-ntinsă-n haine albe, cu fața spre altar,

Logodnica lui Arald, stăpân peste avari;

Încet, adânc răsună cântările de clerici.

Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă

Și păru-i de-aur curge din raclă la pământ,

Căzuți în cap sunt ochii. C-un zâmbet trist și sfânt

Pe buzele-i lipite, ce vinete îi sunt,

Iar fața ei frumoasă ca varul este albă.

Și lângă ea-n genunche e Arald, mândrul rege,

Scânteie desperarea în ochii crunți de sânge,

Și încâlcit e părul lui negru... gura-și strânge;

El ar răcni ca leii, dar vai! nu poate plânge.

De zile trei își spune povestea vieții-ntrege.

"Eram un copilandru. Din codri vechi de brad

Flămânzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pământul,

Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gândul...

Visând că toată lumea îmi asculta cuvântul,

În valurile Volgăi cercam cu spada vad.

Domnind semeț și tânăr pe roinicele stoluri,

Căror a mea ființă un semizeu părea,

Simțeam că universul la pasu-mi tresărea,

Și nații călătoare, împinse de a mea,

Umplut-au sperioase pustiul pân' la poluri.

Căci Odin părăsise de gheață nalta-i domă,

Pe zodii sângeroase porneau a lui popoară;

Cu creștetele albe, preoți cu pleata rară

Trezeau din codrii vecinici, din pace seculară,

Mii roiuri vorbitoare, curgând spre vechea Romă.

Pe Nistru tăbărâsem poporul tău să-mpil;

Cu sfetnici vechi de zile mă-ntâmpinași în cale,

Ca marmura de albă, cu păr de aur moale;

În jos plecat-am ochii-naintea feței tale,

Stătând un îndărătnic... un sfiicios copil.

La blânda ta mustrare simt glasul cum îmi seacă...

Eu caut a răspunde, nu știu ce să răspund;

Mi-ar fi părut mai bine-n pământ să mă cufund,

Cu mânele-amândouă eu fața îmi ascund

Și-ntâia dată-n viață un plâns amar mă-neacă.

Zâmbiră între dânșii bătrânii tăi prieteni

Și singuri ne lăsară... Te-ntreb într-un târziu,

Uitându-mă la tine, privind fără să știu:

La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu?

Ce cauți la barbarul sub streașina-i de cetini?

Cu glasul plin de lacrimi, de-nduioșare cald,

Privindu-mă cu ochii, în care-aveai un cer,

Mi-ai zis: "Aștept din parte-ți, o, rege cavaler,

Că-mi vei da prins pe-acela ce umilit ți-l cer...

Eu vreau să-mi dai copilul zburdalnic - pe Arald."

Și, întorcându-mi fața, eu spada ți-am întins.

Pe plaiuri dunărene poporu-și opri mersul,

Arald, copilul rege, uitat-a Universul.

Urechea-i fu menită ca să-ți asculte viersul,

De-atunci, învingătoareo, iubit-ai pe învins.

De-atunci, fecioară blondă ca spicul cel de grâu,

Veneai la mine noaptea ca nimeni să te vadă

Și-nlănțuindu-mi gâtul cu brațe de zăpadă,

Îmi întindeai o gură deschisă pentru sfadă:

"Eu vin la tine, rege, să cer pe-Arald al meu."

De-ai fi cerut pământul cu Roma lui antică,

Coroanele ce regii pe frunte le așază

Și stelele ce vecinic pe ceruri colindează,

Cu toate la picioare-ți eu le puneam în vază,

Dar nu-l mai vrei pe Arald, căci nu mai vrei nimică.

Ah! unde-i vremea ceea când eu cercam un vad

Să ies la lumea largă... și fost-ar fi mai bine

Ca niciodată-n viață să nu te văd pe tine -

Să fumege nainte-mi orașele-n ruine,

Să se-mplinească visu-mi din codrii cei de brad!"

Făcliile ridică - se mișc-în line pasuri,

Ducând la groapă trupul reginei dunărene,

Monahi, cunoscătorii vieții pământene,

Cu barbele lor albe, cu ochii stinși sub gene,

Preoți bătrâni ca iarna, cu gângavele glasuri.

O duc cântând prin tainiți și pe sub negre bolți,

A misticei religii întunecoase cete,

Pe funii lungi coboară sicriul sub părete,

Pe piatra prăvălită pun crucea drept pecete

Sub candela ce arde în umbra unui colț.

II

În numele sfântului

Taci, s-auzi cum latră

Cățelul pământului

Sub crucea de piatră.

Arald pe un cal negru zbura, și dealuri, vale

În juru-i fug ca visuri - prin nouri joacă lună -

La pieptu-i manta neagră în falduri și-o adună,

Movili de frunze-n drumu-i le spulberă de sună,

Iar steaua cea polară i-arată a lui cale.

Ajuns-a el la poala de codru-n munții vechi,

Isvoară vii murmură și saltă de sub piatră,

Colo cenușa sură în părăsita vatră,

În codri-adânci cățelul pământului tot latră,

Lătrat cu glas de zimbru răsună în urechi.

Pe-un jilț tăiat în stâncă stă țapăn, palid, drept,

Cu cârja lui în mână, preotul cel păgân;

De-un veac el șede astfel - de moarte-uitat, bătrân,

În plete-i crește mușchiul, și mușchi pe a lui sân,

Barba-n pământ i-ajunge și genele la piept...

Așa fel zi și noapte de veacuri el stă orb,

Picioarele lui vechie cu piatra-mpreunate,

El numără în gându-i zile nenumărate,

Și fâlfâie deasupra-i, gonindu-se în roate,

Cu-aripile-ostenite un alb ș-un negru corb.

Arald atunci coboară de pe-a lui cal. C-o mână

El scutură din visu-i moșneagu-ncremenit:

– „O, mag, de zile vecinic, la tine am venit,

Dă-mi înapoi pe-aceea ce moartea mi-a răpit,

Și de-astăzi a mea viață la zeii tăi se-nchină."

Bătrânul cu-a lui cârjă sus genele-și ridică,

Se uită lung la dânsul, dar gura-nchisă-i tace;

Cu greu a lui picioare din piatră le desface,

Din tronu-i se coboară, cu mâna semn îi face

Ca-n sus să îl urmeze pe-a codrilor potică.

În poarta prăbușită ce duce-n fund de munte,

Cu cârja lui cea vechie el bate de trei ori,

Cu zgomot sare poarta din vechii ei ușori,

Bătrânul se închină... pe rege-l prind fiori,

Un stol de gânduri aspre trecu peste-a lui frunte.

În dom de marmur negru ei intră liniștiți

Și porțile în urmă în vechi țâțâni s-aruncă.

O candelă bătrânul aprinde - para lungă

Se nalță-n sus albastră, de flacăre o dungă,

Lucesc în juru-i ziduri ca tuciul lustruiți.

Și în tăcere crudă ei nu știu ce aștept...

Cu mâna-ntinsă magul îi face semn să șadă,

Arald cu moartea-n suflet, a gândurilor pradă,

Pe jeț tăcut se lasă, cu dreapta pe-a lui spadă,

În zid de marmur negru se uită crunt și drept.

Fantastic pare-a crește bătrânul alb și blând;

În aer își ridică a farmecelor vargă

Și o suflare rece prin dom atunci aleargă

Și mii de glasuri slabe înce sub bolta largă

Un cânt frumos și dulce - adormitor sunând.

Din ce în ce cântarea în valuri ea tot crește,

Se pare că furtuna ridică al ei glas,

Că vântul trece-n spaimă pe-al mărilor talaz,

Că-n sufletu-i pământul se zbate cu necaz -

Că orice-i viu în lume acum încremenește.

Se zguduie tot domul, de pare-a fi de scânduri,

Și stânci în temelie clătindu-se vedem,

Plânsori sfâșietoare împinse de blestem,

Se urmăresc prin bolte, se cheamă, fulger, gem

Și cresc tumultuoase în valuri, rânduri, rânduri...

– „Din inimă-i pământul la morți să deie viață,

În ochii-i să se scurgă scântei din steaua lină,

A părului lucire s-o deie luna plină,

Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânță de lumină,

Din duhul gurii tale ce arde și îngheață.

Stihii a lumei patru, supuse lui Arald,

Străbateți voi pământul și a lui măruntaie,

Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie,

Să-nchege apa-n sânge, din pietre foc să saie,

Dar inima-i fecioară hrăniți cu sânge cald."

Atuncea dinaintea lui Arald zidul piere;

El vede toată firea amestecat-afară -

Ninsoare, fulger, gheață, vânt arzător de vară -

Departe vede-orașul pe sub arc de pară,

Și lumea nebunise gemând din răsputere;

Biserica creștină, a ei catapeteasmă

De-un fulger drept în două e ruptă și tresare;

Din tainiță mormântul atuncea îi apare,

Și piatra de pe groapă crăpând în două sare;

Încet plutind se-nalță mireasa-i, o fantasmă...

O dulce întrupare de-omăt. Pe pieptu-i salbă

De pietre scumpe... părul i-ajunge la călcâie,

Ochii căzuți în capu-i și buze viorie;

Cu mânele-i de ceară ea tâmpla și-o mângâie -

Dar fața ei frumoasă ca varul este albă.

Prin vânt, prin neguri vine - și nourii s-aștern

Fug fulgerele-n lături, lăsând-o ca să treacă,

Și luna înnegrește și ceru-ncet se pleacă

Și apele cu spaimă fug în pământ și seacă -

Părea că-n somn un înger ar trece prin infern.

Priveliștea se stinge. în negrul zid s-arată,

Venind ca-n somn lunatic, în pasuri line, ea ;

Arald nebun se uită - cu ochii o-nghițea,

Puternicele brațe spre dânsa întindea

Și-n nesimțire cade pe-a jilțului său spată.

Își simte gâtu-atuncea cuprins de brațe reci,

Pe pieptul gol el simte un lung sărut de gheață,

Părea un junghi că-i curmă suflare și viață...

Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brațe

Și știe că de-acuma a lui rămâne-n veci.

Și sufletul ei dulce din ce în ce-i mai cald...

Pe ea o ține-acuma, ce fu a morții pradă?

Ea-nlănțuiește gâtu-i cu brațe de zăpadă,

Întinde a ei gură, deschisă pentru sfadă:

– „Rege,-a venit Maria și-ți cere pe Arald!"

– „Arald, nu vrei tu fruntea pe sânul meu s-o culci?

Tu zeu cu ochii negri... o, ce frumoși ochi ai!

Las' să-ți înlănțui gâtul cu părul meu bălai,

Viața, tinerețea mi-ai prefăcut-o-n rai,

Las' să mă uit în ochii-ți ucizător de dulci."

Și blânde, triste glasuri din vuiet se desfac,

Acușa la ureche-i un cântec vechi străbate,

Ca murmur de izvoare prin frunzele uscate,

Acuș o armonie de-amor și voluptate

Ca molcoma cadență a undelor pe lac.

III

"... cum de multe ori când mori oamenii,

mulți de într-acei morți zic se scoală de

se fac strigoi..."

__Îndereptarea legii, 1652__

În salele pustie lumine roși de torții

Rănesc întunecimea ca pete de jeratic;

Arald se primblă singur, râzând, vorbind sălbatic

Arald, tânărul rege, e-un rege singuratic -

Palatu-i parc-așteaptă în veci să-i vie morții.

Pe-oglinzi de marmuri negre un negru nimitez,

A faclelor lucire răzbind prin pânza fină

Răsfrâng o dureroasă lumină din lumină;

Zidirea cea pustie de jale pare plină

Și chipul morții pare că-n orice colț îl vezi.

De când căzu un trăsnet în dom... de-atunci în somn

Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată,

Pe inimă-i de-atuncea s-a pus o neagră pată -

Dar noaptea se trezește și ține judecată

Și-n negru-mbracă toate al nopții palid domn.

Un obrăzar de ceară părea că poartă el,

Atât de albă fața-i ș-atât de nemișcată,

Dar ochii-i ard în friguri și buza-i sângerată,

Pe inima sa poartă de-atunci o neagră pată,

Iară pe frunte poartă coroană de oțel.

De-atunci în haina morții el și-a-mbrăcat viața,

Îi plac adânce cânturi, ca glasuri de furtună;

Ades călare pleacă în mândre nopți cu lună,

Și când se-ntoarce, ochii lucesc de voie bună,

Pân' ce-un fior de moarte îl prinde dimineața.

Arald, ce însemnează pe tine negrul port

Și fața ta cea albă ca ceara, neschimbată?

Ce ai, de când pe sânu-ți tu porți o neagră pată,

De-ți plac făclii de moarte, cântare-ntunecată?

Arald! de nu mă-nșală privirea, tu ești mort!

Și azi el se avântă pe calul său arab,

Și drumul, ca săgeții, îi dă peste pustie,

Care sub luna plină lucește argintie -

El vede de departe pe mândra lui Marie,

Și vântu-n codri sună cu glas duios și slab.

În părul ei de aur, rubine-nflăcărate,

Și-n ochii ei s-adună lumina sfintei mări -