Mortua est!

Făclie de veghe pe umezi morminte,

Un sunet de clopot în orele sfinte,

Un vis ce își moaie aripa'n amar,

Astfel ai trecut de al lumii otar.

Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,

Cu râuri de lapte și flori de lumină,

Când norii cei negri par sombre palate

De luna regină pe rând vizitate.

Te văd ca o umbră de-argint strălucită,

Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,

Suind, palid suflet, a norilor schele,

Prin ploaia de raze, ninsoare de stele.

O rază te'nalță, un cântec te duce

Cu brațele albe pe piept puse cruce,

Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier

Argint e pe ape și aur în aer.

Văd sufletu-ți candid prin spațiu cum trece;

Privesc apoi lutul rămas... alb și rece,

Cu haina lui lungă culcat în sicriu,

Privesc la surâsu-ți rămas încă viu -

Și'ntreb al meu suflet rănit de'ndoială,

De ce-ai murit, înger cu fața cea pală,

Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?

Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?

Dar poate acolo să fie castele

Cu arcuri de aur zidite din stele,

Cu râuri de foc și cu poduri de-argint,

Cu țărmuri de smirnă, cu flori care cânt;

Să treci tu prin ele, o sfântă regină,

Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,

În haină albastră stropită cu aur,

Pe fruntea ta pală cunună de laur.

O, moartea e-un chaos, o mare de stele,

Când vieața-i o baltă de vise rebele;

O, moartea-i un secol cu sori înflorit,

Când vieața-i un basmu pustiu și urât. -

Dar poate... o ! capu-mi pustiu cu furtune,

Gândirile-mi rele sugrum cele bune...

Când sorii se sting și când stelele pică,

Îmi vine a crede că toate-s nimică .

Se poate ca bolta de sus să se spargă,

Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,

Să văd cerul negru că lumile-și cerne

Ca prăzi trecătoare a morții eterne ...

Ș'atunci de-ai fi astfel... atunci în vecie

Suflarea ta caldă ea n'o să învie,

Atunci graiu-ți dulce în veci este mut...

Atunci acest înger n'a fost decât lut.

Și totuși, țărână frumoasă și moartă,

De racla ta razim eu harfa mea spartă

Și moartea ta n'o plâng, ci mai fericesc

O rază fugită din chaos lumesc.

Ș-apoi... cine știe de este mai bine

A fi sau a nu fi... dar știe oricine

Că ceea ce nu e, nu simte dureri,

Și multe dureri-s, puține plăceri.

A fi? Nebunie și tristă și goală;

Urechea te minte și ochiul te'nșală ;

Ce-un secol ne zice, ceilalți o deszic.

Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.

Văd vise' ntrupate gonind după vise,

Pân' dau în morminte ce-așteaptă deschise,

Și nu știu gândirea-mi în ce să o stâng:

Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?

La ce?... Oare totul nu e nebunie?

Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?

Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,

Trăit-ai anume ca astfel să mori?

De e sens într' asta, e' ntors și ateu,

Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu.