La moartea principelui Știrbey

Turnurile mișcă-n doliu a lor inimi de aramă

Și un înger cu-aripi negre, cu diademă de spini,

Cu cîntarea-i plîngătoare lumea mișcă, lumea cheamă,

Precum mișcă vîntu-n cîntec fața mării de senin.

Și cu ochiul plin de lacrimi națiunea cea română,

Care are-n mii de inimi sufletul ei tremurînd,

Vede cum prin nori se stinge stea cu flacără divină

Și aude-n cer un tunet și un gemet pe pămînt...

A-ntristării neagră-aripă peste lume se întinde,

Totul tace, căci durerea este mută ca un gînd,

Lumea azi nimic nu vede, ochiu-i nimic nu cuprinde,

Decît cursu-acelui astru ce se sparge p-un mormînt.

Cine-i acvila ce cade? Cine-i stînca ce se sfarmă?

Cine-i leul ce închide cu durere ochii săi?

Cine-i tunetul ce moare umplînd lumea de alarmă?...

__— Este domnul României: Barbu Dimitrie Știrbey!...__