La Bucovina

N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,

Geniu-ți romantic, munții în lumină,

Văile în flori,

Rîuri resăltînde printre stînce nante,

Apele lucinde-n dalbe diamante

Peste cîmpii-n zori.

Ale sorții mele plîngeri și surîse,

Îngînate-n cînturi, îngînate-n vise

Tainic și ușor,

Toate-mi trec prin gîndu-mi, trec pe dinainte,

Inima mi-o fură și cu dulci cuvinte

Îmi șoptesc de dor.

Numai lîngă sînu-ți geniile rele,

Care îmi descîntă firul vieții mele,

Parcă dormita;

Mă lăsară-n pace, ca să cînt în lume,

Să-mi visez o soartă mîndră de-al meu nume

Și de steaua mea.

Cînd pe bolta brună tremură Selene,

Cu un pas melodic, cu un pas alene

Lin în calea sa,

Eol pe-a sa arpă blînd răsunătoare

Cînt-a nopții dulce, mistică cîntare,

Cînt din Valhala.

Atunci ca și silful, ce n-adoarme-n pace,

Inima îmi bate, bate, și nu tace,

Tremură ușor,

În fantazii mîndre ea își face cale,

Peste munți cu codri, peste deal și vale

Mînă al ei dor.

Mînă doru-i tainic colo, înspre tine,

Ochiul îmi sclipește, genele-mi sunt pline,

Inima mi-e grea;

Astfel, totdeauna cînd gîndesc la tine,

Sufletul mi-apasă nouri de suspine,

Bucovina mea!