DEMONISM

O racla mare-i lumea. Stele-s cuie

Batute-n ea si soarele-i fereasta

La temnita vietii. Prin el trece

Lumina franta numai dintr-o lume,

Unde in loc de aer e un aur,

Topit si transparent, mirositor

Si cald. Campii albastre se intind,

A cerurilor campuri potolind

Vanata lor dulceata sub suflarea

Acelui aer aurit.

Acolo sta la masa lunga, alba,

Batranul zeu cu barba de ninsoare

Si din pahare nalte bea aurora

Cu spume de nori albi. Si ingeri dulci

In haine de argint, frunti ca ninsoarea,

Cu ochi albastri cari lin lucesc

Si-ntunecat in lumea cea solara,

Cu sanuri dulci, ca marmura de netezi,

Ii mangai? barba lunga,-si razim? capul

De umerii batrani cuprinsi de plete.

Si colturoasa-i rosie corona

De fulger impietrit, luceste-n aer

Salbatec. Iar un inger… cel mai bland,

Ingenuncheat l-a lui picioare canta

Pe arfa sa si aerul roseste

De voluptatea cantecului sau…

Nu credeti cum ca luna-i luna. Este

Fereasta carei ziua-i zicem soare.

Cand ingeri canta de asupra raclei

In lumea cerurilor - ele-albesc

Si nu mai patrund raze aurite

Prin vechi oblon - ci raze de argint

Si pe pamant ajung tandari duioase

Din cantecul frumos - dar numai tandari…

Ici in sicriu, sub cel capac albastru

Si tintuit si ferecat cu stele,

Noi viermuim in mase in cadavrul

Cel negru de vechime si uscat

Al vechiului pamant care ne naste -

Certandu-ne-ntre noi, fiinti ciudate,

Gretoase in desertaciunea lor.

Este un ce maret in firea noastra,

Dar acel ceva nu din noi rasare.

O mostenim de la Titanul mort,

De la pamant, in care ne nutrim.

In moartea lui e ceva sfant si mare,

E o gandire-adanca si-ndrazneata

Pentru ce el fu condamnat la moarte.

Viata noastra e o ironie,

Minciuna-i radacina ei. Dorinta

De-a fi si de-a-avea singur tot ce este

Principiul e de inflorirea ei.

In van pamantul mort ne-nspira cateodata

Din santul suc al stinsei sale viete

Gandiri de-o nobila, nalta rascoala:

Intoarcerea la fire si dreptate.

Noi nu-l pricepem… o-ncercam adese

Dar n-o putem. Facuti suntem

Dupa asemanarea-acelui mare

Puternic egoist, carele singur

Imbracat in marirea-i solitara

Ridica-n cer innourata-i frunte.

In van voim a reintra-n natura,

In van voim a scutura din suflet

Dorinta de marire si putere,

Dorinta de a fi ca el in lume:

Unici. Si aceasta dorinta,

Temei la state, natiuni, si cauza

Razboaielor cumplite, care sunt

Pasii istoriei, acest e… raul.

Sa nu ne inselam. Impulsul prim

La orice gand, la orisice vointa,

La orice fapta-i raul. Insa

Atuncea cand ne nastem, rasariti

Abia din carnea vechiului Titan,

Noi suntem buni - pana suntem copii.

O binefacere ne da pamantul,

Nepretuita-n duiosia ei,

El ne permite ca sa ne intoarcem

Dup-o viata vana, zgomotoasa,

In sanul lui - in sanul lui si-al pacii.

El ne-a si pus, batran-duiosul tata,

Adanc in suflet o dorinta dulce,

Si de-ntrebam aceast-enigma scumpa

Ce insemneaza si daca voim

A o pricepe, ea raspunde: pace.

Da! pace cautam fara s-o stim.

Ce n-o luam de la-nceput? De ce

O cautam in lupta? Caci in lupte

Nu e decat victorie pe de o parte,

Cadere pe de alta - nedreptate. Si din viata noastra,-ntemeiata Pe rau, si pe nedrept si pe minciuna

Si din stiinta mortii, -a renturnarii

In corpul mort, din care am iesit,

Se naste vesnica nefericire.

Suntem copii - etern nefericiti.

Dar in zadar, caci suntem dupa chipul

Si-asamanarea lui. Noi suntem rai

Fara de-a-avea puterea lui. Rai putem fi

Mai ca si el - dara din neputinta

Se naste ironia vietii noastre.

In van Titanul mort ce ne-a nascut

Binele ni-l voieste; in zadar

Cearca-a vorbi cu noi in cugetari

Stralucitoare, varii,-mbalsamate,

In flori, in rauri, in glasul naturii

Ce-i glasul lui, consilii vrea a da.

In van. Viata, sufletul, ratiunea

- Scanteia care o numim divina -

Ne face a ne insala asupra firii

Si-a n-o-ntelege…

O, Demon, Demon! Abia-acum pricep

De ce-ai urcat adancurile tale

Contra naltimilor ceresti;

El a fost rau si fiindca raul

Puterea are de-a invinge…-nvinse.

Tu ai fost drept, de-aceea ai cazut.

Tu ai voit s-aduci dreptate-n lume:

El e monarc si nu vrea a cunoaste

Decat vointa-si proprie si-aceea

E rea. Tu ai crezut, o, Demon,

Ca in dreptate e putere. - Nu,

Dreptatea nu-i nimic far? de putere.

Catat-ai aliati intre Titanii

Ce brazdau caosu-n a lor rascoala,

Ai inzestrat pamantul cu gandiri,

L-ai inarmat cu argumente mari

Contra lui Ormuz.

Si el ca tine a devenit rebel,

Se zvarcoli spre ceruri spre-a le sparge,

Miscand aripile-i de munti de piatra,

Puterea sa cumplita - contra Lui.

Dar detunat el recazu in caos -

Cadavru viu, l-invali intr-o racla

Albastra.

Titan batran, cu aspru par de codri,

Plange in veci pe cretii fetii sale

Fluvii de lacrimi. De-aceea-i ca mort;

Uscat… stors de dureri este adancu-i -

Si de dureri a devenit granit.

A lui gandiri incremenira reci

In fruntea sa de stanci si devenira:

Rozele dulci, rubine; foile,

Smaralde, iara crinii,

Diamante. Sangele sau

Se prefacu in aur, iara muschii

Se prefacura in argint si fier.

Din carnea-i putrezita, din noroi

S-au nascut viermii negrului cadavru:

Oamenii.

Spre a-l batjocori pana si-n moarte

Ne-am nascut noi, dupa ordin divin,

Facuti ca sa-si petreaca Dumnezeul

Batran cu comica-ne neputinta,

Sa rada-n tunet de desertaciunea

Viermilor cruzi, ce s-asaman cu el,

Sa poata zice-n crunta ironie:

Pamant rebel, iata copiii tai!