Zi de august (1) August Day (1) Giorno di agosto (1) sierpniowy dzień (1) Dia de agosto (1) августовский день (1)

Departe de București, între două șiruri de dealuri, de care satele se agață ca niște cuiburi de rîndunele sub streașinile caselor, se așterne o vale, ce e tăiată pe mijloc de apa Plăviței. Weit entfernt von Bukarest, zwischen zwei Hügelreihen, an denen sich die Dörfer wie Nester unter den Traufen der Häuser festklammern, liegt ein Tal, das in der Mitte vom Wasser der Plavița durchschnitten wird. Far from Bucharest, between two rows of hills, from which the villages cling like nests under the eaves of the houses, lies a valley, which is cut in the middle by the water of Plavița. Lontano da Bucarest, tra due file di colline, a cui i villaggi si aggrappano come nidi di fruscii sotto le grondaie delle case, si trova una valle, tagliata al centro dalle acque della Plavița. Daleko od Bukaresztu, między dwoma rzędami wzgórz, z których pod okapami domów czepiają się wsie jak gniazda, leży dolina, przecięta pośrodku przez wody Plavițy. Далеко від Бухареста, між двома рядами пагорбів, з яких села, як гнізда під стріхами будинків, лежить долина, яку посередині розрізає вода Плавіці. Acest rîu, ce șerpuiește printre pajiștile și arăturile coperite, primavara, cu talazurile de smarald și de aur ale grîului și ale rapiței, izvorește tocmai din Muntele Crestat. Dieser Fluss, der sich im Frühling mit den smaragdgrünen und goldenen Wellen von Weizen und Raps durch die Wiesen und bedeckten Felder schlängelt, entspringt genau dem Berg Crestat. This river, which meanders through the meadows and covered fields in the spring, with the emerald and golden waves of wheat and rape, originates precisely from Mount Crestat. Dînsul, în această parte a curgerei lui, după ce ocolește pe după o braniște de frasini, intră într-un zăvoi de plute și de salcii unde, întîrziindu-se cîtva sub o umbră, e apucat, în urmă, de zăgazurile de la moara pitarului Stambulache. Auf diesem Teil seines Laufs, nachdem er hinter einem Eschenwäldchen umhergewandert ist, tritt er in ein Dickicht aus Korken und Weiden ein, wo er, nachdem er eine Weile im Schatten verweilt, hinten von den Schlacken der Mühle der Stambulache aufgefangen wird Grube. In this part of its course, after going around behind a grove of ash trees, it enters a thicket of corks and willows where, lingering for a while under a shadow, it is caught behind by the slags of the mill of the Stambulache pit. Dar tainica liniște a zăvoiului, prin a cărui iarbă nalta cresc romanițe și gălbenași, e cu totul tulburată cînd morarul ridică stăvilarele, și cînd Plăvița, multă vreme contenită între zăgaruri, se repede între jgheaburile verzi de mucegai, spre a se măcina pe roata ce se pune în mișcare. Aber die geheime Stille des Sumpfes, durch dessen hohe Gräser Romaniken und Ringelblumen wachsen, wird völlig gestört, wenn der Müller die Stäbe hebt und Plăvița, lange Zeit zwischen den Schlacken eingeschlossen, zwischen den grünen Schimmelrinnen zum Mahlen eilt auf dem Rad, das es in Bewegung setzt. But the secret silence of the valley, through whose tall grasses grow Romanesques and marigolds, is completely disturbed when the miller raises the bars, and when Plăvița, for a long time contained between the slags, rushes between the moldy green gutters, to grind on the wheel that it sets in motion. Dinaintea moarei, aproape că nu e ceas cînd doi-trei țărani să nu se opintească să-și descarce din care sacii cu porumb sau cu grîu, și să-i urce înăuntru cu înjurături de cruci pe buze și cu credința nestrămutată în suflete. Before the mill, there is hardly an hour when two or three peasants don't stop to unload their sacks of corn or wheat, and climb inside with curses of crosses on their lips and with unshaken faith in their souls. Malurile acestei ape sunt, pe alocuri, împîslite de iarbă, și se fac, pe altele, tărmi de nesip, cu spărturi de mică schinteietoare prin el.

Pajiștile și arăturile, cu bogăția lor de bucate, se desfășoară, peste rîu, pîna în poalele dealurilor, și urcă, uneori, pe ele. Spre dreapta, coperișurile de tinichea de la cîteva biserici sătești răsar licăritoare în lumina unei zile de pe la începutul lui august. Dincoace de Plăviță, în poalele dealului din stînga, se ridică, veche și coperită cu șindrilă, biserica comunei Stambulești, al cărui turn e ocolit de porumbiei ce se îngurluiesc.

Cu priveliște pe această fermecătoare vale, colț al unei Elade de odinioară, albește, așezată cam la sfertul dealului, cula cu pridvor de zid a boierului Stambulache. Pe coastă în sus, pornesc spre dînsa ulmi bătrîni; pruni călugărești, cu prune cu gît, galbene și lunguiețe; prunii obicinuiți, duzii prăfuiți și nucii cu foi late și umbră mirositoare. Amestecați în același asalt, pe care pomii și copacii îi dau dealului, se află un număr oarecare de corcoduși și cîțiva cireși.

Jos de tot, sub coastă, licărește oglinda de argint a unei bălți. Pe fața apelor ei nemișcate, o lume de frunze căzute, îi întunecă, pe lîngă maluri, limpeziciunea. Cerul însă îi albăstrește partea de la mijloc, pe cînd, mai spre luncă, ea se prelungește ca un gît, și intră sub întunerecul frunzelor, sîngerat de moturile roșii ale trestiilor.

Ici-colo, atît pe margini cît și pe mijlocul bălței, nuferi albi și galbeni – trandafiri plutitori – se mișcă după cum îi mînă adierile. Printre ei, boul-bălței, gîndac dintre cei de tot mici, dar al cărui cîntec răsună departe, sare de un sfert de stînjen în sus, sau, cu iuțeli ca ale clipirilor, zgîrie oglinda tihnită a apelor, întocmai ca un diamant pe care o mîna ageră l-ar trece pe fața unui geam.

Odată cu urcarea coastei spre cula cuconului Stambulache, urcă și pomii ce, izbindu-se de gardurile curtei boierești, îi dau ocol și o iau la mijloc.

Această obștească pornire a văiei spre cucerirea înălțimilor, ce sunt totdeauna în lumina soarelui sau a lunei, amenință, cu rădăcinile pomilor și ierburilor, să spargă gardul care împrejmuiește casa pitarului și, cu vremea, să dea iureș însăși culei, să se agațe de ea, să i se încleșteze în ziduri, să-i știrbească temelia, și rozînd-o, s-o surpe și s-o șteargă din fața pămîntului.

Stambulache însă nu este om să se dea bătut cu una cu două.

De cum venea primăvara, pune să se smulgă mărăcinii, lăstarele și bălăriile dinprejurul gadului, și cula urma să zîmbească, neatinsă, dealurilor și văior Plăviței ce se ducea la vale, și călătorilor ce se duceau la deal ori la vale.

În starea în care el moștenise casa și moșia de la părinții săi, voia să le lase pe amîndouă celor care-i vor fi urmași, și mai cu seamă feciorului său întîi-născut – iar la această părere se unea și grăsulia cucoana Paraschiva, preacinstita lui soție.

Și tot pentru aceasta, și fiindcă amîndoi bătrînii știau că fiul lor Costică – care de vreo două săptămîni își luase licența în drept – avea să le soseasca chiar în acea zi, dînșii, cu toate că își vedeau de treburile obicinuite, simțeau ca le saltă inimile, și că nu știu cum să-și mai găsească de lucru, ca să le treacă de urîtul așteptărei.

În neastîmpărul său, pitarul părăsea, din vreme în vreme, prunăria din dosul caselor, unde, flăcăi și fete scuturau pomii, grămădind movile de prune brumării, și alerga spre casă, unde, după ce urca în foișor, lua ocheanul și se uita lung spre drumul cel mare.

Cucoana Paraschiva, din cuhnia în care priveghea bătutul putineielor, îl zărea cu coada ochilor și, mică și grasă cum era, suia gîfîind scara după el.

– Parcă văd ceva, îngîna dînsa trăgîndu-și răsuflarea, dar tocmai colo – departe – de la deal de moara Sîrbului – în dreptul plopilor din hotarul Vîrteștilor.

Stambulache își ștergea cu o batista vărgată sudoarea de pe capul lui pleșuv și lucios ca un pepene verde, și apropiîndu-și iar de ochean pleoapele roșii, deasupra cărora nu se mai aflau decît vreo trei-patru fire de păr alb, se uita lung spre drumul mare și se uita mai ales de la deal de moara Sîrbului, în dreptul hotarului din Vîrtești.

Dar pe drum nu alerga decît praful ridicat de un vînt băltăreț, praf ce se încolăcea întocmind niște vîrtejuri ce dau fuga unele după altele ca bețele unei reșchitori în mișcare.

Stambulache își lăsă ochianul, își mai ștergea sudoarea de pe frunte, și cucoana Paraschiva se scobora în argea ca să mai vadă de țesutul scoarțelor.

Fetele, în lipsa lui, se lăsaseră de cules petru a se zbengui cu băieții care le sîcîiau ori le apucau pe la spate și le așezau pe vrute-nevrute pe genunchi.

Mai spre fundurile livezei, vreo doi-trei vlăjgani zgăcinau pomii și, ca să facă haz, potopeau peste fete o ploaie de răpăitoare de prune. Cele mai gogonețe, de cum le aluneacu între cămășile desfăcute, li se duceau de-a lungul piepturilor pîrlite, și oprindu-li-se între sîni, li se mișcau acolo cu gîdelări ce le făceau să se pornească pe rîs sau să scoată mici țipete.

La vedera pitarului, care se înapoiase în ogradă, rîsetele și glumele încetară și toți se puseră de iznoavă pe lucru.

Dintre băieți, unii băteau prunii cu niște prăjini lungi; alții se urcau în ei; alții le adunau de jos și le rînduiau la o parte, movile lîngă movile.

Și pe rînd pitarul trecea de la unii la alții, păsările, speriate, își părăseau cuiburile ascunse în ulmii ce îmbătrîneau dincolo de vălceaua ce despărțea prunăria în două, iar vîntul băltăreț plutea pe deasupra pomilor ducînd spre pădure mirosurile molipsitoare ale apelor stătute.

Trana a Stanchei, fata de treisprezece ani, scutura, în vremea asta, un prun ce crescuse cam singuratic, în mijlocul unei mici poieni. Dar fiindcă roadele necoapte bine nu cădeau, dînsa, sprintenă și rîzătoare, se urca între crecile prunului, măcar că vîntul îi luase pe dedesupt fusta și cămașa, răsfrîngîndu-i-le mai sus de genunchi.

Niță al dascalului, băiețandrul de optsprezece ani, care se făcuse, de dragul mindirului milităresc, călăraș cu schimbul, păsămite că-i pusese gîndul, fiindcă îi toca verzi și uscate, și, mai din glumă, mai cu dinadinsul, îi spunea că a dovedit într-unul din ulmii de dincolo de pîrleazul prunăriei un pui de mierlă cum n-a stat altul, cu totul și cu totul alb – cu grai de aur, și numai pe sub burtă și pe sub aripi surăpură...

Trana, - șireata! – frumușică de pică, cu gropițe în colțurile gurei, dar cu chipul încă de copil, îi arunca priviri ce-l înnebuneau, rîdea, zicea că nu-l crede, îl lovea cu prune în cap, îi azvîrlea cîte una în gură, pe care el o prindea din zbor, și o strîngea între buzele lui roșii și cu mustăți mijitoare.

Dar Niță făcea ce facea, și tot de puiul de mierlă îi vorbea, iar cînd Trana se da jos din pom, o lua cu binișorul s-o ducă de partea ulmilor, s-o facă să sară pîrleazul cu el, doar de or găsi puiul cu norocu – bătu-l-ar cucu! – în cuib – la căldură.

Și aproape pe negîndite – așa cum –n-ar fi crezut nici el că are să i se întîmple – se pomeniră între ulmii cei mari, cu pîrleazul trecut, și departe cu totul de culesul prunelor, printre dese tufișuri de măceși și de porumbe vinete, el tot făcîndu-se că nu-și aduce aminte în care ulm e cuibul, și ea tot spunîndu-și că a fost proastă că l-a crezut, și tot smucindu-se să scape de brațul ce-i strîngea mijlocul...

Și cum Niță își apropiase obrazul de al ei, el îi jură că are să-i arate cu adevărat pe năprasnicul pui, și dînd într-o parte ghimpoasele creci ale verdelui mărăciniș, se strecura cu ea pînă la rădăcina celui mai înalt dintre ulmi – cel pesemne cu puiul de mierlă între crecile lui.

Și fiindcă buzele ce i se făcură de foc furaseră fără de veste pe ale ei, Trana, care vruse să se smulgă de sub arsura lor, se pomenise – fără să știe cum – că alunecă și cade, dar, odată cu aceasta, simțise că se surpă peste ea și cerul, și pămîntul, și copacul, și Niță, și puiul de mierlă, și tot.

Prunăria urma însă să răsune de rîsete și de glume, de răpăirea prunelor, și strălucea ca mai nainte sub prăfuirea aurului frumoasei zile de august.

Cu toate astea, soarele cam schiopăta spre apus, și Stambulache, care se uitase la ceasornic, se cam încruntă. Cum adică? Ceasurile cinci trecuseră și Costică nu sosea, măcar că-i trimisese poștalionul la oraș de cu dimineață?

Cucoana Paraschiva, în odaia cea mare, unde întinsese masa, auzise bătînd chindia în toaca de fier – a doua zi fiind duminică – și era tot așa de îngrijorită: “Vai de ea și de ea! S-o fi bolnăvit, s-o fi întîmplat ceva, l-o fi răsturnat trăsura?... Ce sa fie?” ...Și feluri de prăpăstii îi veneau în minte, o făcea să-i tremure mîinile și să risipească piperul pe masă, deasupra căruia se grăbea să arunce sare – ca să nu iasă vreo ceartă.

Iar de cîte ori se deschidea ușa și intra Floarea, un fel de fată de suflet – țărancă pe care o crescuse de la vîrsta de cinci ani – inima ei o lua iute:

– Tot nimic, Floareo?

Apoi, fără să aștepte răspunsul:

– Pune curcanu la mijloc.

Și trecînd de la una la alta:

– Ticălosul de Tudorache!... S-o fi îmbătat, mai stii! O fi făcut vreo poznă?... Să bagi de seamă să nu cumva să dea ciorba în foc. Unde e urda? Azima să n-o arunci la cuptor decît cînd s-o zări trăsura.

Floarea, fata de optsprezece ani, frumoasă ca o zînă, în zevelcă țărănească, dar cu cizmulițe de brunel, umbla prin casă, ieșea, intra, aducea tăvi cu poame, farfurii cu mezeluri. Pe fața mesei, albă cu dungi de borangic, se grămadea toată îmbelșugarea casei caimacul, laptele covăsit, laptele cu orez, cu zahăr și scorțișoară pisată pe deasupra; peștișorii mărunți ai Plăviței înfipți în frigărui de lemn, și fripți după ce fuseseră picați cu unt proaspăt; limbile de porc afumate; mușchii; și, la mijlocul mesei, după cum și poruncise cucoana Paraschiva, curcanul auriu, între mere domnești, între pergamute și prune călugărești, iar în două cutii deschise, curmale de tîrg. Tot cam la mijloc, patru mari clondire cu vin de Orodel și două butelii pecetluite, cu vin de Krasna.

Ospățul părea pregătit pentru douăzeci de inși și cucoana Paraschiva, cu toată grija ce o turbura, nu-și putea stăpîni mulțumirea uitîndu-se la masă, peste care arunca priviri înfășurătoare.

– Paraschivo! Paraschivo! se auzi deodată din foișor. Era glasul lui Stambulache care, în neastîmpărul său, se întoarse în cerdac și luase ochianul.