×

We use cookies to help make LingQ better. By visiting the site, you agree to our cookie policy.


image

Cartea de Aur - Alexandru Macedonski, Soare și grîu - Pe drum de poștă (3)

Soare și grîu - Pe drum de poștă (3)

Dar o laie de țigani, poposită la marginile orașului, încăleca șoseaua cu tăbărîrea ei. Dînsa, după ce se întocmise cu adunături din felurite părți ale țărei, ce amestecaseră rudari, lăieți și netoți, își alesese, mai devreme, loc de iernatic acolo, și cîmpul se umpluse de cosare din nuiele împletite și lipite cu pămînt galben. Porci, găini, leote de dănciuci în pielea goală; netoate care se certau pe grămezile de bălegar uscate ce adunaseră de cu vara; zgomotul cujnițelor; cositorirea tingirilor, năuntrul cărora gașperițe arzuie învîrteau otrepele ghemuite sub picioare; mărgelele albastre și roșii ce le țăcăneau la gîturi, zdrențe agățate pe mărăcini și pe crecile pomilor; grohăirile scroafelor, sisăirile gîștelor, hălălăirile guturale ale certurilor, apucau careta în vîrtejul lor.

Caii își iuțeau mersul. Unii, speriați, azvîrleau cu picioarele. Ceilalți puneau capul în pămînt și fugeau cît puteau, ridicau nori de praf.

Copilul, uitîndu-și posomorîrea, scotea capul pe geam și rîdea de baloanele ce ocăreau cu mascări pe surugii care le arseseră cu sfîrcul bicelor. De necaz, își ridicau fustele pe care, dîndu-și-le peste cap, își băteau dosurile la ei.

Dintre coșare se repezeau dănciucii cu părul ciuf. În pielea goală, mai mulți se țineau de caretă, alergînd după ea, iar cei mai sprinteni se dau tumba sau făceau roata pe lîngă portițele ei, doar de le-o pica vreun gologan în palmă.

Ca să facă haz, copilul se căuta prin buzunare și le arunca din plin. Dar crăițarii, oriunde ar fi căzut, și chiar dacă ar fi fost prinși de vreunul, dau naștere la încăierări.

Pe el se zvîrleau cîte șapte, și cîte zece, și toți se luau de păr, țipau, se ghionțuiau, se înhăitau de mîini și de picioare – de gît – rostogolindu-se morman, unii peste alții, se călăreau, se tăvăleau cu capul de pămînt, iar zgîrîindu-se și mușcîndu-se, se tăvăleau prin țărîna șoselei, pînă ce ajungeau de-a dura în șanturile ei.

Roțile zguduiră, în sfîrșit, caldarîmul Piteștilor. Bicele, chiotele, scoteau în uși pe prăvăliașii din ulița cea mare. Trecătorii, văzînd trăsura, se opreau pe loc. Însă, cu cît se nainta spre bariera Bucureștilor, lumea în loc să scadă, se înmulțea. Din depărtare, se auzea un fel de răpăială ciudată. S-ar fi crezut că e zgomotul unei mări ce se întoarce în matca ei. Răpăiala se apropia și se desfășura în auzuri, pe anumite măsuri, dar neîncetat aceleași. După puțin, răsunară și niște sforăiri lungi ce ar fi putut să fie asemănate cu uriașa mișcare a mai multor mii de foale ce se închid și se deschid cu regulă. Erau soldații: Armata!

Cu bătăi în toba cea mare, cu fanfare de trîmbiți, ea se apropia. Și: drum-drum-drum, dururum drum-drum! Ea înainta. Capete de coloane, după capete de coloane, se apropiau de trăsură, treceau pe lîngă dînsa. Soldații, cu pasurile măsurate după tobe, recucereau orașul, uliță cu uliță... Abia apucau să treacă unii, că alții le luau locul. Corniștii din fruntea companielor își îmbucau instrumentele cu încrețiri de bărbii albăstrite de perdaful bricelor. Steagurile se desfășurau deasupra luminișului de spăngi, cu fliscuri și cu sunete de aripi. Ofițerii dintre plutoane, sau de pe marginile lor, se duceau, cu săbiile trase, și cu epolețe de aur pe umeri, fiecare către soarta lui!... Cîte unul, care zărea ordonanța de pe capră, siluia cu priviri cercetătoare penumbra din careta ce se oprise și, recunoscînd chipul ostenit al doamnei dinăuntru, trecea salutînd militărește, fulgerat de coborîrîle și ridicările oțelului cavaleresc. Numele persoanei salutate, șoptit din ofițer în ofițer, ajungea pînă la șeful diviziunei, un colonel încă tînăr, care-și punea calul în galop...

– Adevărul, voiesc să știu adevărul...

Dar colonelul cu chipiul ținut cu o largă curtenire în mîna dreaptă, cu cea stîngă pe frîne, se apleca înainte, și cu vorbe mesteșugite îi domolea grija, prin geamul lăsat: nu știa nimic, se întorcea de-a dreptul din lagăr, nu se oprise în București decît o zi – timpul trebuincios pentru a-și odihni diviziunea ce reintra în circomscriptia ei. Părea mirat că o întîlnește. Daca ar fi fost ceva grav, lucru i-ar fi ajuns la cunoștință, la trecerea lui prin capitală. – Că era bolnav, nu încăpea îndoială... însă... dar...

Și: drum-drum-drum-dururum-drum-drum, vorbele lui păreau că se cojesc de poleială... Însă... dar... cu neputință... ar fi știut... răsunau calp, își pierdeau aproape cu totul căldura convingatoare...

Soldații de felurite arme se scurgeau ca apa. Uruiturile tunurilor și ale ambulanțelor înăbușeau muzica disciplinară a pasurilor; ulița se libera; colonelul se apleca pe cal cu o ultima salutare, surugiii plesneau din bice – ceara mă-sei și papucii maicei-precistei – și roatele sfîrîiau din nou. Balanga-langa-langa-langa, Piteștii erau lăsați în urmă. Sălbaticia fugei reîncepea; de astă dată șoseaua era bună și n-avea să sfîrșească decît în București, dealuri și văi nu mai erau. Dar...

“Adevărul – nu voia să știe decît adevărul”.

Ba-langa, ba-langa, balang... fuga, un moment oprită prin sosirea la jumatate de poștă, pornea iar. Tîmplele îi erau însă strînse ca de un cerc de fier. Capul i se golea de idei. Se uita împrejur fără să mai vadă - langa-langa-langa: lang-lang-lang, se lăsa și, cu capul în colțul caretei, adormea.

Copilul, sub aceeași nimicire, simțea că și lui i se pîienjenează privirile. Locomotiva de mică viteză, careta nu mai punea de la o poștă la alta decît două ore. Se ajungeau la Găiești cu zgomotul unei prăvăliri. Prunăriile din această localitate licăreau în pripă, cu vechile lor case boierești avînd pridvoare de zid pe stîlpi, și se făceau nevăzute. Cîmpurile nesfîrșite recoprindeau văzul, se prelungeau fără urcări și coborîri. Soarele, căzut spre apus, împrăștia pulberi de aur. Scaieții și mărăcinii erau cu totul poleiți. Goana punea pe obrazele surugiilor flăcări. Zdrențurile cămășilor piereau în aurul soarelui. Ei păreau zmei călări pe paralei. Părul unuia, arămiu, îi bătea grumajii cu arzătoare aripi de lumina roșcată. Altul era oacheșiu ca un țigan, dar frumos ca un fecior de împărat din alte vremuri; cel de al treilea, bălan, și cu toate că era cel mai copil, mîna mai nebunește – ceara mă-sei și Christosu lui tat-so...

Dar ochii copilului se închideau pe sfert. Clopotele îi sunau în cap; osteneala îi trecea pe sub vederi șiruri-șiruri de bobițe albe și negre ce se mișcau după partea în care își ducea pleoapele. Aceste bobițe tot arătîndu-i-se și tot pierind – ce nu i se destănuiau decît după oboseli mari – îl îndrumau către închipuiri ciudate... Da: pentru ce ochii n-ar cîștiga, în anumite împrejurări, pătrunderi ce le lipsesc în stările trupești și sufletești obicinuite? Lumi ce nu sunt nici bănuite, de care mintea nici simțurile omenești nu-și dau seama, nu s-ar putea oare să ne înconjoare, să fie lîngă noi și noi să nu le știm? Și pentru ce nu s-ar afla făpturi și lucruri întocmite din alăuturi care să scape vederei și pipăitului omenesc? Știe cineva ceva? S-o spună. A învățat și el în școală – și va mai învăța – dar cunoaște-se-va vreodată ce e lumina? Negreșit, la carte se zice că e o mișcare; însă mișcare a ce? Și dacă e mișcare, de ce încetează să mai fie de cum, vrînd s-o prinzi într-o odaie, ai închis obloanele? În sfîrșit, sufletul, ce este el? Este sau nu este? Bunica lui spunea că este, că face parte din Dumnezeu, și că se întoarce la el. Profesorii lui spun că e o născocire. Dar alti profesori, aceștia mai învățați și mai mari, scriau pe întrecute în cărțile pe care le dosea din biblioteca tatălui său, că dacă n-ar fi sufletul, n-ar fi nimic. Apoi, cu Dumnezeu, nu merge la fel? E și nu e. Uite popa, nu e popa. Cu stelele, însă, cum rămîne, ce sunt ele? Unii spun că vreo cîteva sunt pămînturi, iar că cele mai multe sunt sori. Și cu toate aceste, deși ele pot să fie și sori și pămînturi, ele sunt altceva: ființe ale nemărginirei care trăiesc, simt, cugetă, și se iubesc sau se urăsc – după cum se plac sau nu se plac.

Nici vorbă că ar rîde cine i-ar ști aceste gînduri – dar adevărul era tot cel care i se urca din suflet în mintea lui.

Și astfel, el umplea cerul cu făpturi ce erau îngeri – oști întregi de îngeri ce, în vecii-vecilor, împingeau tot mai departe întunerecul, îl răsturnau, brazdă peste brazdă, spart.

Dar deasupra marginei depărtate a cîmpului, soarele era de-o șchioapă. Coborîse, și seara ajungea caii din urmă. Cu felinarele aprinse, careta trecea acum prin satul Mogoșoaiei – sat întocmit aproape în întregime din țiganii brîncovenești... Cîinii, firește, îi făceau alai. Dar la ieșirea din sat – departe și nu prea – începu să se mute pe cîmp, de colo-colo, ca o spuză de licurici...

Soldatul se aplecă spre geam, bătu îtr-însul:

– Bucureștii! c'oniță.

Inima mamei trăsărea, o lua iute de tot. Furtuna cailor sosea în dreptul Bănesei, alunecă pe dinaintea ei, se năpustea în rontul întîi. Lămpile de petrol de pe o parte și de pe alta a faimoasei plimbări oboseau pe rînd întunerecul. Copilul scotea capul și se uita înaintea cailor. Rontul al doilea era trecut cu ocolire de după havuz, surugiii opreau în scurt, jandarmi călări și mai multe trăsuri ocoleau careta:

– Nu, n-a murit, dar...

– Iute, atunci, iute!...

Și roțile duruiau pe Podul Mogoșoaiei; ele scăpărau schintei din pietre. Geamurile zbîrnîiau între pervazuri, se trecea dinaintea bisericei Sărindarului, cu porțile și toată împrejurimea cernită, fără ca cei dinăuntru să se fi uitat în acea parte: surugiii coteau pe o uliță, o luau pe alta, intrau pe o poartă, opreau la o scară, muma și copilul săreau jos:

– Cum îi e? Cum îi e?

Slugile tăceau, o femeie în negru se arată în capul scarei, se aruncă de gîtul noii sosite:

- Ah! ma tante, ma chêre tante!


Soare și grîu - Pe drum de poștă (3) Sun and wheat - On the way to the post office (3) Sole e grano - Sulla strada per l'ufficio postale (3)

Dar o laie de țigani, poposită la marginile orașului, încăleca șoseaua cu tăbărîrea ei. Dînsa, după ce se întocmise cu adunături din felurite părți ale țărei, ce amestecaseră rudari, lăieți și netoți, își alesese, mai devreme, loc de iernatic acolo, și cîmpul se umpluse de cosare din nuiele împletite și lipite cu pămînt galben. Porci, găini, leote de dănciuci în pielea goală; netoate care se certau pe grămezile de bălegar uscate ce adunaseră de cu vara; zgomotul cujnițelor; cositorirea tingirilor, năuntrul cărora gașperițe arzuie învîrteau otrepele ghemuite sub picioare; mărgelele albastre și roșii ce le țăcăneau la gîturi, zdrențe agățate pe mărăcini și pe crecile pomilor; grohăirile scroafelor, sisăirile gîștelor, hălălăirile guturale ale certurilor, apucau careta în vîrtejul lor.

Caii își iuțeau mersul. Unii, speriați, azvîrleau cu picioarele. Ceilalți puneau capul în pămînt și fugeau cît puteau, ridicau nori de praf.

Copilul, uitîndu-și posomorîrea, scotea capul pe geam și rîdea de baloanele ce ocăreau cu mascări pe surugii care le arseseră cu sfîrcul bicelor. De necaz, își ridicau fustele pe care, dîndu-și-le peste cap, își băteau dosurile la ei.

Dintre coșare se repezeau dănciucii cu părul ciuf. În pielea goală, mai mulți se țineau de caretă, alergînd după ea, iar cei mai sprinteni se dau tumba sau făceau roata pe lîngă portițele ei, doar de le-o pica vreun gologan în palmă.

Ca să facă haz, copilul se căuta prin buzunare și le arunca din plin. Dar crăițarii, oriunde ar fi căzut, și chiar dacă ar fi fost prinși de vreunul, dau naștere la încăierări.

Pe el se zvîrleau cîte șapte, și cîte zece, și toți se luau de păr, țipau, se ghionțuiau, se înhăitau de mîini și de picioare – de gît – rostogolindu-se morman, unii peste alții, se călăreau, se tăvăleau cu capul de pămînt, iar zgîrîindu-se și mușcîndu-se, se tăvăleau prin țărîna șoselei, pînă ce ajungeau de-a dura în șanturile ei.

Roțile zguduiră, în sfîrșit, caldarîmul Piteștilor. Bicele, chiotele, scoteau în uși pe prăvăliașii din ulița cea mare. Trecătorii, văzînd trăsura, se opreau pe loc. Însă, cu cît se nainta spre bariera Bucureștilor, lumea în loc să scadă, se înmulțea. Din depărtare, se auzea un fel de răpăială ciudată. S-ar fi crezut că e zgomotul unei mări ce se întoarce în matca ei. Răpăiala se apropia și se desfășura în auzuri, pe anumite măsuri, dar neîncetat aceleași. După puțin, răsunară și niște sforăiri lungi ce ar fi putut să fie asemănate cu uriașa mișcare a mai multor mii de foale ce se închid și se deschid cu regulă. Erau soldații: Armata!

Cu bătăi în toba cea mare, cu fanfare de trîmbiți, ea se apropia. Și: drum-drum-drum, dururum drum-drum! Ea înainta. Capete de coloane, după capete de coloane, se apropiau de trăsură, treceau pe lîngă dînsa. Soldații, cu pasurile măsurate după tobe, recucereau orașul, uliță cu uliță... Abia apucau să treacă unii, că alții le luau locul. Corniștii din fruntea companielor își îmbucau instrumentele cu încrețiri de bărbii albăstrite de perdaful bricelor. Steagurile se desfășurau deasupra luminișului de spăngi, cu fliscuri și cu sunete de aripi. Ofițerii dintre plutoane, sau de pe marginile lor, se duceau, cu săbiile trase, și cu epolețe de aur pe umeri, fiecare către soarta lui!... Cîte unul, care zărea ordonanța de pe capră, siluia cu priviri cercetătoare penumbra din careta ce se oprise și, recunoscînd chipul ostenit al doamnei dinăuntru, trecea salutînd militărește, fulgerat de coborîrîle și ridicările oțelului cavaleresc. Numele persoanei salutate, șoptit din ofițer în ofițer, ajungea pînă la șeful diviziunei, un colonel încă tînăr, care-și punea calul în galop...

– Adevărul, voiesc să știu adevărul...

Dar colonelul cu chipiul ținut cu o largă curtenire în mîna dreaptă, cu cea stîngă pe frîne, se apleca înainte, și cu vorbe mesteșugite îi domolea grija, prin geamul lăsat: nu știa nimic, se întorcea de-a dreptul din lagăr, nu se oprise în București decît o zi – timpul trebuincios pentru a-și odihni diviziunea ce reintra în circomscriptia ei. Părea mirat că o întîlnește. Daca ar fi fost ceva grav, lucru i-ar fi ajuns la cunoștință, la trecerea lui prin capitală. – Că era bolnav, nu încăpea îndoială... __însă__... __dar__...

Și: __drum-drum-drum-dururum-drum-drum__, vorbele lui păreau că se cojesc de poleială... __Însă... dar... cu neputință... ar fi știut__... răsunau calp, își pierdeau aproape cu totul căldura convingatoare...

Soldații de felurite arme se scurgeau ca apa. Uruiturile tunurilor și ale ambulanțelor înăbușeau muzica disciplinară a pasurilor; ulița se libera; colonelul se apleca pe cal cu o ultima salutare, surugiii plesneau din bice – __ceara mă-sei și papucii maicei-precistei__ – și roatele sfîrîiau din nou. __Balanga-langa-langa-langa__, Piteștii erau lăsați în urmă. Sălbaticia fugei reîncepea; de astă dată șoseaua era bună și n-avea să sfîrșească decît în București, dealuri și văi nu mai erau. Dar...

“Adevărul – nu voia să știe decît adevărul”.

__Ba-langa, ba-langa, balang__... fuga, un moment oprită prin sosirea la jumatate de poștă, pornea iar. Tîmplele îi erau însă strînse ca de un cerc de fier. Capul i se golea de idei. Se uita împrejur fără să mai vadă - __langa-langa-langa: lang-lang-lang,__ se lăsa și, cu capul în colțul caretei, adormea.

Copilul, sub aceeași nimicire, simțea că și lui i se pîienjenează privirile. Locomotiva de mică viteză, careta nu mai punea de la o poștă la alta decît două ore. Se ajungeau la Găiești cu zgomotul unei prăvăliri. Prunăriile din această localitate licăreau în pripă, cu vechile lor case boierești avînd pridvoare de zid pe stîlpi, și se făceau nevăzute. Cîmpurile nesfîrșite recoprindeau văzul, se prelungeau fără urcări și coborîri. Soarele, căzut spre apus, împrăștia pulberi de aur. Scaieții și mărăcinii erau cu totul poleiți. Goana punea pe obrazele surugiilor flăcări. Zdrențurile cămășilor piereau în aurul soarelui. Ei păreau zmei călări pe paralei. Părul unuia, arămiu, îi bătea grumajii cu arzătoare aripi de lumina roșcată. Altul era oacheșiu ca un țigan, dar frumos ca un fecior de împărat din alte vremuri; cel de al treilea, bălan, și cu toate că era cel mai copil, mîna mai nebunește – __ceara mă-sei și Christosu lui tat-so...__

Dar ochii copilului se închideau pe sfert. Clopotele îi sunau în cap; osteneala îi trecea pe sub vederi șiruri-șiruri de bobițe albe și negre ce se mișcau după partea în care își ducea pleoapele. Aceste bobițe tot arătîndu-i-se și tot pierind – ce nu i se destănuiau decît după oboseli mari – îl îndrumau către închipuiri ciudate... Da: pentru ce ochii n-ar cîștiga, în anumite împrejurări, pătrunderi ce le lipsesc în stările trupești și sufletești obicinuite? Lumi ce nu sunt nici bănuite, de care mintea nici simțurile omenești nu-și dau seama, nu s-ar putea oare să ne înconjoare, să fie lîngă noi și noi să nu le știm? Și pentru ce nu s-ar afla făpturi și lucruri întocmite din alăuturi care să scape vederei și pipăitului omenesc? Știe cineva ceva? S-o spună. A învățat și el în școală – și va mai învăța – dar cunoaște-se-va vreodată ce e lumina? Negreșit, la carte se zice că e o mișcare; însă mișcare a ce? Și dacă e mișcare, de ce încetează să mai fie de cum, vrînd s-o prinzi într-o odaie, ai închis obloanele? În sfîrșit, sufletul, ce este el? Este sau nu este? Bunica lui spunea că este, că face parte din Dumnezeu, și că se întoarce la el. Profesorii lui spun că e o născocire. Dar alti profesori, aceștia mai învățați și mai mari, scriau pe întrecute în cărțile pe care le dosea din biblioteca tatălui său, că dacă n-ar fi sufletul, n-ar fi nimic. Apoi, cu Dumnezeu, nu merge la fel? E și nu e. Uite popa, nu e popa. Cu stelele, însă, cum rămîne, ce sunt ele? Unii spun că vreo cîteva sunt pămînturi, iar că cele mai multe sunt sori. Și cu toate aceste, deși ele pot să fie și sori și pămînturi, ele sunt altceva: ființe ale nemărginirei care trăiesc, simt, cugetă, și se iubesc sau se urăsc – după cum se plac sau nu se plac.

Nici vorbă că ar rîde cine i-ar ști aceste gînduri – dar adevărul era tot cel care i se urca din suflet în mintea lui.

Și astfel, el umplea cerul cu făpturi ce erau îngeri – oști întregi de îngeri ce, în vecii-vecilor, împingeau tot mai departe întunerecul, îl răsturnau, brazdă peste brazdă, spart.

Dar deasupra marginei depărtate a cîmpului, soarele era de-o șchioapă. Coborîse, și seara ajungea caii din urmă. Cu felinarele aprinse, careta trecea acum prin satul Mogoșoaiei – sat întocmit aproape în întregime din țiganii brîncovenești... Cîinii, firește, îi făceau alai. Dar la ieșirea din sat – departe și nu prea – începu să se mute pe cîmp, de colo-colo, ca o spuză de licurici...

Soldatul se aplecă spre geam, bătu îtr-însul:

– Bucureștii! c'oniță.

Inima mamei trăsărea, o lua iute de tot. Furtuna cailor sosea în dreptul Bănesei, alunecă pe dinaintea ei, se năpustea în rontul întîi. Lămpile de petrol de pe o parte și de pe alta a faimoasei plimbări oboseau pe rînd întunerecul. Copilul scotea capul și se uita înaintea cailor. Rontul al doilea era trecut cu ocolire de după havuz, surugiii opreau în scurt, jandarmi călări și mai multe trăsuri ocoleau careta:

– Nu, n-a murit, dar...

– Iute, atunci, iute!...

Și roțile duruiau pe Podul Mogoșoaiei; ele scăpărau schintei din pietre. Geamurile zbîrnîiau între pervazuri, se trecea dinaintea bisericei Sărindarului, cu porțile și toată împrejurimea cernită, fără ca cei dinăuntru să se fi uitat în acea parte: surugiii coteau pe o uliță, o luau pe alta, intrau pe o poartă, opreau la o scară, muma și copilul săreau jos:

– Cum îi e? Cum îi e?

Slugile tăceau, o femeie în negru se arată în capul scarei, se aruncă de gîtul noii sosite:

- __Ah! ma tante, ma chêre tante!__