Nicu Dereanu (3) Nicu Dereanu (3)

— Cum te-ai schimbat! - Wie du dich verändert hast! Însă... desigur că... în bine. Numai — de! Nur - de! ce să zic! Was soll ich sagen! nu pari în fonduri, îi zise acesta. Sie scheinen nicht über Geldmittel zu verfügen", sagte er.

— Ei da! - Ja! M-am schimbat; cît despre fonduri, n-am fost niciodată bogat. Ich habe mich verändert; was das Geld angeht, war ich noch nie reich. De cîtăva vreme sunt, apoi, și fără funcțiune; dar tu, ce te-ai făcut de atîta vreme? Seit einiger Zeit bin ich auch ohne Funktion, aber was haben Sie so lange gemacht?

— Pe unde crezi că n-am umblat? - Was glauben Sie, wo ich noch nicht war? Nouă țări și nouă mări: cu toate aceste nu pot să zic că mi-a mers rău. Neun Länder und neun Meere: Bei all dem kann ich nicht sagen, dass ich mich schlecht geschlagen habe.

Și din aceste momente, prietenul lui Dereanu se arătă nedespărțit de el, îl ajuta, își împărți odaia cu dînsul — dormeau și făceau chefuri împreună. Von diesem Moment an war Dereanus Freund untrennbar mit ihm verbunden, er half ihm, teilte sein Zimmer mit ihm - sie schliefen und feierten zusammen. Aceasta însă nu ținu mult. Aber es dauerte nicht lange. Cîteva cuvinte, pe care el i le spuse într-o zi, îl răniră de moarte. Ein paar Worte, die er eines Tages zu ihr sagte, verletzten ihn zutiefst. Trufia celui care ar hotărî și de rîndul ăsta soarta celui care e în lipsă, și puțin în urmă odaia călduroasă răsună lung de zgomotul unei uși trîntită pe țîțînele ei. Der Stolz desjenigen, der über das Schicksal des Bedürftigen entscheiden würde, und wenig später hallt die warme Halle lange vom Geräusch einer zuschlagenden Tür wider.

Iar acum, în noaptea Ajunului, sub un vînt ascuțit ce aleargă țipînd pe încîlcirile ulițelor, Nicu, în biata lui haină lustruită de prea multă purtare, fără galoși, cu ghetele aproape căscate, se duce drept înaintea lui și cu aceleași pasuri mecanice ce l-au scos afară din curtea ministerului, o ia pa Podul Mogoșoaiei, se lovește cînd de cîte un om, cînd de cîte un felinar, se oprește în fața geamurilor de pe la prăvălii, se uită la bronzurile și la lucrurile de artă ce schinteiază în lumina gazului, dar fără să le vadă. Und jetzt, am Heiligabend, bei einem scharfen Wind, der schreiend durch die engen Gassen fegt, geht Nicu, in seinem ärmlichen, von zu viel Abnutzung polierten Mantel, ohne Galoschen, mit fast gähnenden Stiefeln, geradeaus und mit denselben mechanischen Schritten, die ihn aus dem Innenhof des Ministeriums führten, Er nimmt die Mogoșoaiei-Brücke, stößt mit einem Mann oder einer Straßenlaterne zusammen, bleibt vor den Schaufenstern stehen, betrachtet die Bronzen und Kunstgegenstände, die im Gaslicht schimmern, ohne sie jedoch zu sehen.

Grăbită, lumea își dă cu coatele, își încrucișează umbrele ce se lungesc de-a curmezișul trotuarului și pînă pe mijlocul uliței, printre roatele trăsurilor, ce scot vuiete metalice din caldarîmul înghețat.

Dar, între răsunetul ușei trîntite și momentele în care se află, au trecut, pentru Dereanu, trei zile — trei zile de nemîncare și nedormire. Cu cei cincizeci de bani pe care i-a găsit în căptușeala pozunarului de la jiletcă, el și-a cumpărat o jimblă, din care i-a mai rămas o bucată, ce-i rînjește sub braț, printr-o spărtură a gazetei în care a înfășurat-o.

În acest timp, la "Broft" și la "Capsa", gelatinele cu fața chihlibarului topit, tremură pe farfurii de porțelan așezate pe tăvi de argint, coperind tocăturile de cărnuri împănate cu fel de fel de mirodenii, ce împrumutau tiparului formele cele mai atrăgătoare. Alături, purcei gata pentru a fi puși la foc, zorzonați cu zulufi de hîrtie colorată și cu pătrunjel verde în dinți, își dau coatele cu alții, fripți gata, și cu șorici poleit de flăcări. Se mai văd și fazani reîmbrăcați cu penele lor, precum și o mulțime de alte păsări de vînătoare. Prăjituri ce se înalță ca niște clădiri cu cinci-șase rînduri, fac, de altă parte, ca gura să-ți lase apă, printre surpările de bomboane ce dau afară din cutii ori din coșuri cu împletituri aurite.

Dereanu a umblat în sus, a umblat în jos. În sfîrșit, s-a hotărît să intre și el în vestita cafenea a lui "Fialkowski", ce însuflețea, pe atunci, Piața Teatrului cu paraponisiții guvernelor, care găseau acolo adăpost și pahare cu apă.

În seara aceea nu se aflau pe canapelele de pluș roșu ale cafenelei decît vreo cîțiva negustori faliți. Fumul lăsat înăuntru de mulțimea consumatorilor înceta însă lumina becurilor de gaz. Nicu, care nu intrase întîia oară acolo — se așeză și el pe plușul zgîit al canapelelor, cerîndu-și paharul lui cu apă, care i se aduse cu multă bunăvoință, și se apucă să aștepte...

Ce? nu știa nici el: soarta lui? naștera Mântuitorului? — sau pe amîndouă deodată? Dar, oricum ar fi fost, el se uita cînd la pervazurile despoleite ale oglinzilor și cînd la felinarul din Piața Teatrului, ce se vedea prin ușa de geamuri a cafenelei.

Afară începuse să ningă — ningea de mai bine de un ceas; dar fulgii cădeau acum mari, căci vîntul încetase să sufle. Ei se agățaseră, mai întîi, de felinare, se prinseseră ca niște fluturi albi de crecile pomilor, se așternuseră la urmă pe trotuare, albiseră coperișurile caselor și întocmiseră, cu încetul, peste toată întinderea Bucureștilor, unul și același strat gros de zăpadă. Cete de băieți cu "Bună dimineața la Moș-Ajun", se bălăbăneau printr-însul, troieniți pînă la glezne, își pierdeau galoșii și, pentru a se încălzi, se loveau cu bulgări de zăpadă. Nicu ieși cel din urmă din cafenea, își strînse haina la piept, își înfundă picioarele în moliciunea ninsoarei și o luă înainte pe trotuarele pustii. El mergea alăturat de case, în umbra lor culcată peste uliță, și trecea cîteodată ca o iasmă prin fășiile de lumină împăiejenată ale felinarelor. Ninsoarea ce nu încetase i se grămădea pe marginile pălăriei, i se așeza între gît și gulerul ridicat, îi albea spinarea, îl încărca, de sus pînă jos, cu fulgi albi și, iar, albindu-i părul și sprîncenele, îl schimba în moșneag nemaiașteptător de bunuri pămîntești.

Pasurile lui se făceau, firește, mai grăbite. Părea coprins de frigurile unei puteri peste măsură de mare. Oare nu era el dator să însemne în acea noapte, urmele lui, negrele brazde ale mizeriei peste tot corpul Bucureștilor?

Da, aceasta îi era menirea. Și el nu mai trăgănea să și-o înțeleagă. Se mira numai cum de nu și-a priceput-o mai de mult... Și numai "înainte" era, acum, cuvîntul ce i se ridica în gînd, și numai înainte se și ducea, — căci ce va zice capitala cînd se va deștepta a doua zi și nu-și va găsi pîrtia făcută? Iar în aiurarea ce-l coprindea, bătea sub picioare zăpada ce începuse să înghețe și care trosnea ca praful de zahăr și făcea pîrtie — pîrtie largă să încapă pe ea toți împaltonații Crăciunului. Vîntul însă se ascuțea. Nu amenința a viscol ci se făcea chiar viscol. El îi sfîrcuia obrazul cu brice de gheață și de foc. Vîrtejuri după vîrtejuri, măzărica îi intra în urechi, în ochi. Picioarele nu și le mai simțea, dinții îi clănțăneau și, ca să mai înainteze, era silit să se oprească tot mai des și să se reazeme aci de un colț de zid, aci de un felinar.

Deodată, și cum sosise în largul bulevardului, spre care o taină ciudată îl readusese, cîteva tăieturi îi zvîrcoliră pîntecul. Se încercă să le stăpânească, dar glasul foamei e mai puternic decît orice voință. Doi trei pași îi mai făcu, totuși, dar picioarele ce i se înmuiară nu-l mai duseră.

Oprit lîngă chioșcul ziarelor, el se propti de dînsul, rupse cu mîini tremurătoare petecul de gazetă în care se afla cea de pe urmă bucată pe pîine — un codru uscat și tare — o smulse din hîrtie, o frecă cu zăpadă și ducînd-o la gură, își înfipse dinții în ea cu sălbăticie... Pomii, împrejurul lui, șovăiau de ninsoare sub greutatea mulțimilor de flori albe deasupra cărora umezeala ce înghețase pe ele pusese străluciri de pietre scumpe. Șirurile de felinare se duceau de o parte și de alta, dar nu era geam al lor care să nu fie pe jumătate înzăpezit sau de pe care să nu atîrne, ca niște stalactite, țuțuroaie de gheață.

Cele două statui, a lui Heliade și a lui Mihai, se zăreau printre fulgi, schimbate din marmoră și bronz, în făpturi supraomenești.

Dar Dereanu nu mai făcea doi pașii fără să alunece. El se tîra mai mult decît umbla. Se tîra ca un cîine orbit de moarte, dar tot credincios stăpînului, și se apropia de banca ce fusese cuibul lui de visuri de odinioară, — atunci cînd luna albea aproape ștearsă în stînga turnului Colței...

Iar cînd ajunse la ea, și cînd mătură cu pulpana hainei albul strat ce i-o ascundea, se lungi încet deasupră-i, își puse o mînă sub cap și alta pe piept, închise pe jumătate ochii.

Ninsoarea își agăța fulgii rotunzi de genele lui crețe. Ei se topeau și înghețîndu-și, la suflarea crivățului, micile picături, se schimbau în tot atîtea lacrimi de briliant.

Dar visul în care el se adîncea treptat era nespus de dulce. Putea să sufle crivățul cît vrea, căci se simțea tot mai ușurat de ticăloasa greutate a corpului. Glasuri îngerești îi umpleau auzul. Privirile îi erau furate de sute de vedenii albe. Două, mai cu seamă — și amîndouă cu ochii blînzi și adînci — mama și tatăl lui, poate — se aplecau peste el, îi întindeau brațele...

Dar ceasurile cinci din noapte sunau la "călugărițe". Cu toate că slăbite de depărtare, ele fură auzite de o ceată de tineri plecați după covrigi și nuci. Ajunși în dreptul palatului Șuțu, dînșii se despărțiră pentru a se întoarce pe la casele lor. Cîțiva — cei care o luară pe bulevard — văzură un om întins pe-o bancă. Ei îl crezură beat și îi strigară aproape în ureche un zdravăn: "Bună dimineața la Moș-Ajun".

Și tăcerea recoborî peste bulevard.