Cântecul fusului

Eu mi-am făcut un cântec

Stând singură-n iatac

Eu mi-am făcut un cântec,

Și n-aș fi vrut să-l fac.

Dar fusul e de vină

Că se-nvârtea mereu,

Și ce-mi cânta nainte

Cântam pe urmă eu.

De-atunci îl cânt întruna

Că-mi vine-așa nevrând;

De-aș face orice-aș face,

Nu pot să-l scot din gând.

Îl cânt torcând la vatră

Și-l cânt mergând pe drum

Și nu pricep ce-i asta,

Și nu știu, biata, cum?

Adese stând la cină

Simt lacrimile des,

Nu pot mânca de lacrimi

Și trebuie să ies

Afară-n vânt, afară,

Că-mi arde capul tot,

Și-ngrop în palme capul

Și-mi cânt amarul tot.

Am stat la roata morii,

Și roata umblă des,

Și roata morii cântă

Cuvinte cu-nțeles.

Ea cântă înainte;

Cânt și eu după ea

Moraru-și face cruce

Privind în urma mea.

Și-am mers pe malul apei,

În valuri să-mi îngrop

Și cântecul, și-amarul

Dar a-nceput un plop

Să cânte, și toți plopii

Cântau duios în vânt,

Și m-am trezit deodată

Că plâng și eu și cânt!

Și-am mers pe lunci, dar jalnic,

D-a lungul peste lunci,

Cum plâng și cântă toate!

Și-n crâng m-am dus atunci

Nu-i loc mai bun pe lume

De plâns decât în crâng!

Ah, toate plâng, și satul

Se miră că eu plâng!

Dar fusul e de vină,

Că se-nvârtea mereu,

Și el cânta un cântec,

Și-l știu de-atunci și eu!

Și-ncet ce trece viața

Când n-ai nici un noroc

Mai iute dac-ar trece,

De-ar sta mai bine-n loc!

De-ar sta pe loc mai bine!

Ori loc eu să-mi găsesc

Să pot să plâng cu hohot

Nici asta nu-ndrăznesc!

Că mama mă tot ceartă

Și tata-i supărat,

Și-n ochii mei se uită

Toți oamenii din sat.

Ah, seara, numai seara,

Mă simt la largul meu,

Că-ngrop în perne capul

Și, până-n zori mereu,

Tot plâng ca o nebună

Și perna-n brațe o strâng,

Și plâng, că nu mă vede

Măicuța-mea că plâng.