image

Radio Romania History, fie cel din România, aflată sub regim comunist, fie o altă țară din sfera de inf

Istorica, cu George Popescu, la Radio România Actualități.

Bună seara.

Lauda, jurămintele, promisiunile, adorația, sunt armele cu care a lucrat aparatul de propagandă al Partidului Unit, fie cel din România, aflată sub regim comunist, fie o altă țară din sfera de influență a Uniunii Sovietice. Perioada care a atins intensități maxime în exacerbarea calităților, pozitivarea personajului întruchipat de liderul suprem în cazul României, a debutat după 23 august 1944 și a pierdut din avânt după moartea lui Stalin, în martie 1953.

Nu e mai puțin adevărat că modelul practicării cultului personalității nu s-a stins după decesul Învățătorului Popoarelor, ci a continuat într-o formă atenuată sub Gheorgiu-Dej și neostalinistă, agresivă în administrația Ceaușescu. Istoria României, în partea sa contemporană, a marcat și cultul persoanei la adresa regelui Carol al II-lea, perioadă cunoscută drept regim de autoritate monarhică, 1938-1940.

Ce este cultul persoanei conducătorului, cum s-a manifestat, cine și ce l-au întreținut, cine a fost inclus sau respins din această uriașă operație propangandistică despre motivații și acțiuni vom încerca să vorbim în această seară cu invitații noștri, doamna conferențiar universitar doctor Lavinia Betea, de asemenea coordonator al secției de istorie recentă a ziarului Adevărul și domnul asistent doctor Ilarion Țiu de la Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir din București.

Bună seara.

Bună seara.

Bună seara domnule Țiu.

Ascultătorii ne pot scrie la următoarea adresă de e-mail:istorica@radioromânia.ro. Ne puteți asculta și pe Internet, în direct și în reluare, la adresa www.romania-actualități.ro.

Refațăm discuția noastră cu anunțul crainicului de la ceremonia înhumării lui Iosif Vissarionovici Stalin:

La Moscova, țara sindicatelor, garda de onoare este formată din încercații tovarăși de luptă și discipoli ai lui Iosif Vissarionovici Stalin, conducători ai Partidului Comunist ai Uniunii Sovietice și ai Statului Sovietic. Conducătorii delegației guvernamentale ai Republcii Populare Române, în frunte cu tovarășul Gheorghe Gheorgiu-Dej fac de gardă la catafalcul marelui Stalin.

Tentativele reușite de hiperbolizare ale liderului, conducătorului de fapt, capătă substanță după 1929 în Uniunea Sovietică, valențe mitice aproape, calități prefabricate, o dorință de identificare cu divinitatea. Tipul acesta de venerare a clasei politice conducătoare nu vine din neant. Însă până la moartea sa, Stalin nu a ridicat nicio obiecție cu privire la tratamentul său, cel puțin mediatic care i s-a făcut. Exodul de ideologie, cel puțin în țările ocupate de sovietici și obligația de a-l lăuda pe I.V. Stalin, de la acceptarea oricărei cerințe în politica internă a statului în cauză și până la nivelul cetățeanului în relație cu puterea ce guverna, prin nelipsita formulă care însoțea orice cerere scrisă „Luptăm pentru pace” sau „Trăiască părintele popoarelor democratice” , de fapt mai era și o alta foarte celebră, „Stalin și poporul rus, libertate ne-au adus”. Ce resorturi credeți că... ale puterii din interior au produs astfel de malformații ale personalității unui lider politic? Adică un lider politic poate suferi astfel de mutații?

Să răspund eu?

Doamnea Betea, vă rog.

Dacă încercăm să analizăm aceste resorturi din punct de vedere psihologic și această perspectivă ne îndreptățește la mai multă obiectivitate decât dacă ne-am raporta la persoana lui Stalin sau la persoana lui Mao sau a lui Ceaușescu sau dacă am coborî, să zicem, la Alexandru cel Mare sau la oricare alt tiran din istorie.

Plusez că termenul „tiran”, în sensul său grecesc, tot așa din dorința apolitismului, să spunem. Nici n-ar fi putut să guverneze altfel. Pentru un autocrat sunt niște resorturi psihologice, cum vă spuneam, și pentru o mai bună explicație fac o trimitere la Dostoievski: în „Frații Karamazov” este o scenă celebră în care Marele Inchizitor povestește...scena aceea în care se pune în discuție, ce s-ar întâmpla dacă s-ar întoarce Iisus Christos pe pământ. „Nu mai avem nevoie,” spune Marele Inchizitor, „de Tine”, Iisus Christos, pentru că Biserica merge foarte bine fără Tine, ori Tu , dacă ai veni din nou pe Pământ, ai strica rânduiala Bisericii. Și, plecând de aicea, Dostoievski spune că este nevoia de magie, de autoritate și de mister în relația Puterii cu omul de rând. Așa ne naștem, este o predispoziție înnăscută, noi avem nevoie de credință, avem nevoie de autoritate și vedeți, când vorbești despre Putere, Puterea este un lucru foarte abstract, puțini oameni sunt capabili să gândească abstracții. Omul de rând are nevoie de concretețe și atuncea nu întâmplător Stalin a dezvoltat acel cult al personalității și aici fac o paranteză și vă spun că niciodată nu s-a vorbit de cultul personalității în timpul lui Stalin, că acest termen a fost indus de ideologii lui Hrușciov care-l acuzau pe Stalin că ar fi deformat teoria marxist-leninistă care postulează că în istorie masele sunt cele care fac istorie, ele sunt agentul istoriei, personalitățile sunt doar niște personaje exponențiale care exprimă voința maselor într-un anumit moment. Dar vedeți, Stalin, cu pregătirea lui de seminarist a intuit extraordinar aceste axiome, dacă vreți, ale psihologiei sociale, nevoia de concretețe și acel „Trăiască Stalin” deși nu el va fi spus, va fi fost tot o invenție a cuiva care a vrut să...să dea bine, este ca un fel de „Amin” pe care-l face credinciosul atunci când exprimă cuiva o rugă. Mai vreau să zic că Stalin a fost genial în acest cult, ca și Mao, de altfel, și aici Ceaușescu n-a fost nici pe departe la o astfel de înălțime, pentru că a evitat expunerea publică prea mare. Dacă Mao ar fi apărut la televiziune tot atât de des cât a apărut Ceaușescu sau Stalin la fel, Stalin s-a ferit de contact, nici măcar n-a ieșit în afara granițelor țării decât de două ori.

Și avea și fobia călătoriei cu avionul.

Nu, nu, cred că s-a inventat că avea fobia, nici zborurile cu avionul nu erau foarte sigure pe atunci, nu era atât de dezvoltată aviația, evita în genere să călătorească, Stalin nu se ducea, ca și Hrușciov. și pe Hrușciov l-a pierdut această îmbrânceală cu masele, această pupare și ...

Baie de mulțime?

Baie de mulțime pentru că aceste băi de mulțime, sunt și aicea niște parametri ai normalității ca să spunem așa. Să vă dau un exemplu: percepția kinestezică: atingerea degetului pe un centimetru de piele sau orice altă atingere, dacă este prea ușoară n-o percepi, dacă este prea puternică..

E dureroasă

...simți durere. La fel, în momentul în care ai o expunere publică prea mare - și aici a fost enorma greșeală a lui Ceaușescu și este enorma greșeală a oricărui lider, în momentul în care te expui prea mult, îți pierzi vraja, îți pierzi misterul îți pierzi autoritatea, fie devii un măscărici ca și in zilele noastre. Liderii noștri democrați care apar toată ziua la televiziune sau ies toată ziua și se transmit, e riscul acesta de a deveni un măscărici.

Își lezează practic, credibilitatea.

Îți uzezi imaginea, este ca o haină care se tocește, ca o haină care se învechește și-ți face rău să vezi un om atât de expus. Ori și Mao și Stalin au știut foarte bine să cultive acest...acest mister. Despre Stalin aș avea-una dintre epitetele care se lipesc bine de el – Troțki cred că a spus despre el că era un dozator genial, știa foarte bine să-și gestioneze imaginea, să arate fața pe care o dorea mulțimea, aceea a conducătorului-călăuză, a omului fără care ei pier, dacă e Farul Luminos care-i dirijează către lumea ce va să vie, către lumea pe care o așteaptă cu toții.

Dar, doamnea Betea, nu poate apărea riscul ca liderul, conducătorul, să fie, până la urmă, stăpânit de un tip de comportament schizofren?

Noi nu putem să punem diagnostice pentru că ne uităm la un om și eu îi pun un diagnostic. În mod cert, însă, un personaj care face politică, face parte din categoria personajelor care se supraevaluează. Pentru că este oarecum anormal ca tu, despre tine, să-ți imaginezi că ești atât de bun încât ești în stare nu numai ție să-ți fii de leac, să servești spre binele tău, ci tu poți să faci mulțimea respectivă...

Să-i mântuiești pe toți

Este o componentă paranoică, la orice politician de bună-credință, încă o dată, este una că te duci și declari că „eu vreau să fac bine, eu vreau să aduc democrația” și în gândul tău spui „dă-vă naibii”, scuzați-mi maniera de exprimare „dacă sunteți proști, votați-mă, că după ce ajung eu să vă iau voturile și mă instalez în fotoliul de deputat, am eu grijă să-mi fac afacerile și să-mi trag către mine binele pe care vi l-am promis nouă.” Dar, vedeți, și aici, iarăși, dacă judecăm din punct de vedere psihologic, pe acești dictatori, și aici avem de-a face cu un exces pentru că în momentul în care Stalin , Stalin bunăoară, când a optat pentru ideologia comunistă, el nu avea cum să-și imagineze că va veni o zi, și că va ajunge la conducere, ca și Gheorghiu-Dej, ca și Ceaușescu de altfel ca și toți ceilalți lideri din lagărul comunist european. Și aici tot în termeni de psihologie am avea de-a face cu un comportament altruist, pro-social peste limite. Și vedeți, drumul spre Iad este pavat cu bune intenții, eu spun într-una acest lucru, tot ce este în exces, ca și diabetul nu, ce este diabetul? Zahăr în sânge în exces, ce este tensiunea? Un exces. Și acest comportament pro-altruist și iarăși revin la un moment literar, vedeți vă amintiți, Faustul lui Goethe, pactul pe care-l face cu Diavolul. Când ajunge Faust să se declare fericit? În momentul în care se îmbată de iluzia că el a făcut ceva spre binele celorlalți, Faust nu făcuse decât un dig, și este fericit pentru că a făcut ceva pentru mai binele semenilor lui. Darmite acești dictatori care spun am făcut fabrici, am făcut uzine, am schimbat lumea, am adus toată această gloată spre mai bine, vă dați seama, ce...

Am schimbat și mentalități.

...Ce anomalie mentală se petrece cu ei și acest lucru este general valabil, fie că vorbim despre Africa, fie că vorbim despre Rusia, fie că vorbim...

Sau este alt timp istoric.

Sigur, fie că vorbim despre secolul XX sau vorbim despre organizările tribale pentru că aici avem modelul cel mai bun pentru ceea ce spunea Dostoievski: liderul are o putere care cumulează și atributele preotului și ale șamanului. Deci este credință, misterul, magia, sunt toate la un loc.

Și vindecătorul.

Sigur.

Domnule Țiu, se poate atribui regimului comunist paternitatea cultului persoanei liderului? Ce i-a îndemnat, practic, pe liderii partidului Comunist din România, mă rog, Partidului Muncitoresc Român, să-l slăvească pe Stalin ca pe Creator?

Nu i se poate atribui nimănui, paternitatea de fondator al cultului personalității, a fost invocat Alexandru cel Mare, da, creatorul imperiului elenistic și tot ce-a urmat... sunt faraonii înaintea lui, și așa mai departe, sunt regii medievali, împărații medievali,

Suita, curtea, apropiații...

Ne este foarte greu să spunem că un regim extremist, aici văd, eu, simt eu că bateți, dacă comuniștii sau naziștii au creat cultul personalității, ei sunt fondatorii unui cult al liderului, nu este nimeni responsabil și nici vinovat. Acest cult al liderului, la un moment dat, vine de la sine. Apoi să nu uităm, în cultura rusă, cultura politică rusă dar și în religia această estică răsăriteană, de factură rusă, trebuia să ai un protector, și se simțeau oarecum nesiguri rușii dacă nu ar fi avut acolo pe cineva, că se numea țar, că se numea Stalin, că se numea Lenin și apoi au fost și alți lideri care să îi protejeze. Acum se pune problema-să nu uităm în secolul XX avem și alți lideri care s-au servit de cultul personalității, toată suita de lideri extremiști nu numai Hitler sau Mussolini dar și Franco, și Salazar, și liderii din America de Sud au încurajat sau au beneficiat de ... de cultul personalității

Până și regele Carol al II-lea a avut o formă de cult

și regii monarhici, Carol al II-lea, Alexandru al Serbiei, deci în Europa de Est, regele George al Greciei, a fost o modă a liderului carismatic, care își baza, cum spuneam, puterea și autoritatea pe cultul personalității. De ce au slăvit liderii români pe Stalin?

Puteau face altfel?

Puteau face altfel?

Să nu exagerăm

Hai să încercăm...Haideți să ne întoarcem în 1945, în vara lui `44 când un lider, că se numea Stalin, reușește să înfrângă tăvălugul....

Mașina de război germană

Mașina de război germană foarte eficientă să întoarcă de la Stalingrad frontul, să-l treacă de munții Carpați, să-l ducă la Viena. Și apoi la Berlin. Era un lider militar, bine, acuma o să-mi spuneți domne nu el dădea ordine, nu era șeful armatei, dar totuși ca imagine, nici Churchill n-a fost șeful armatei și nici Roosevelt n-a fost șeful armatei. Oamenii, în momentele acestea de mare apăsare socială, că se numește ciumă, că este un război devastator, au nevoie de un lider. Apoi, pentru liderii românii din închisoare, Stalin chiar că era tătucul, ei erau beneficiarii unei literaturi de închisoare, unei literaturi d-asta, cum să spun eu, a grupurilor care nu au contact cu exteriorul. Ei credeau, într-adevăr că Stalin este un mare lider și îl slăveau ca atare, erau la fel de deștepți să-și dea seama că între ei putea să fie un agent al sovieticilor și dacă ar fi spus altfel...

Pierdeau privilegiile.

Pierdeau privilegiile.

Totuși, ei, unii dintre ei fuseseră victime, sau dacă nu victime, martorii Marii Terori, și cunoșteau că Stalin era un, un conducător de care ar fi bine să te ferești, că e mai bine să-l slăvești.

Nu știu cât de crud dar care știa foarte bine să-și neutralizeze adversarii. În opinia mea, slăvirea lui Stalin făcea parte din cultura aceasta politică a comunismului, pe de o parte, iar pe de altă parte era ceva firesc, adică într-o țară ocupată militar de către trupele Armatei Roșii, ce puteai să faci?

Era mai greu să faci alegeri, nu?

Erai membru al unui partid care-și...legitima puterea tocmai pe susținerea estică deci pe susținerea Uniunii Sovietice, ce puteai să faci, să contești? N-au fost numai români slăvitori ai lui Stalin, au fost și lideri din vest. Să nu uităm că în rândul partidului comunist francez foarte puternic...

Până la eurocomunism în anii `80

Stalin, o perioadă, a fost destul de... a avut o imagine destul de bună deși avea informații veridice că exagerase cu puterea sa.

Stalin avea o ciudată conștiință că istoria îi va ierta toate excesele pe care le-a făcut și nu era câtuși de puțin...

Marcat de...

Nu, nu era marcat de niciun fel de sentiment de culpabilitate, nu se îmbătase, în ghilimele fie zis, de imaginea lui, era un individ foarte convins că acel cult al personalității nu lui îi servește ci că mulțimea are nevoie de el, deci era ca și cum el și-ar fi dăruit imaginea dar nu se confunda cu această imagine, el a fost un om care nu și-a pierdut niciodată simțul practic și tot așa, din biografiile acestea ultime reiese că într-adevăr, ca și Hitler, un dictator, el a condus și frontul. El avea Statul Major care venea, raporta, așa cum îl vedem pe Hitler în aceste documentare, sunt mult mai multe documentare pe piața românească despre Hitler decât despre Stalin.

Dacă-i pui pe Stalin și pe Petru cel Mare față în față, sigur, e o diferență de epocă. Petru cel Mare cred că a murit mai urât de contemporanii săi decât Stalin. Ca și Stalin, Petru cel Mare avea convingerea că i se permite orice, de dragul istoriei pe care vrea s-o facă. Așa că Stalin a găsit o bună sursă de inspirație în viața lui Petru cel Mare, care a mers până la a-și duce la moarte propriul fiu, sub acuzația de complot, deși acela nu complotase împotriva lui, o bună sursă de inspirație în Petru cel Mare și în Ivan cel Groaznic. Inclusiv metodele de pedeapsă leu-a preluat de la ei. De fapt nici nu le-a preluat de la ei, că dacă stai să te gândești, sunt metodele pe care le-a folosit și Inchiziția, mărturia bazată pe tortură. Ele există, n-au fost invențiile lui Stalin. Trebuie să separăm lucrurile, lumea din punct de vedere al evoluției politice, s-ar împărți în două, această lume a oamenilor puterii care sunt legitimați ca trimiși ai lui Dumnezeu și când avem de-aface cu religia ei sunt dumnezeii și lumea aceasta în care puterea este legitimată de votul mulțimii și care este o putere îngrădită, inclusiv pe durată, eu am certitudinea că dintre oamenii de astăzi, din orice societate, oricât de democrată, dacă ar fi, pentru că nu există diferență între psihologia unui american și psihologia unui african așa cum pare la prima vedere, ar putea să ajungă la dictatură dacă puterea aceea nu este îngrădită. E foarte bine că e maximum opt ani, pentru că altfel riscurile ar fi enorme.

Doamna Betea, cum reacționa populația, cum îl vedeau românii pe Stalin? Aici avem două planuri, planul public și planul privat, pentru că aplaudau unde nu aveau ce face în public și scandau, ovaționau iar acasă spuneau alte vorbe.

Cred că și aicea se exagerează mult. În ultimii `20 de ani toată lumea...eu stau și mă minunez când aud oameni din generația mea care povestesc cum n-au fost ei lăsați pe la școli în anii `80 din cauză că n-aveau origine sănătoasă, știu foarte bine că în anii, în anii `60 când Gheorghiu Dej a deschis închisorile politice, se terminase lupta de clasă și inclusiv în Comitetul Central, noi știm bine, erau oameni care n-aveau origine sănătoasă și nici Ceaușescu n-avea origine sănătoasă, dacă e s-o luăm așa, dar e plină lumea, știți cum e, după război, mulți viteji s-arată. Și eu aș fi foarte deranjată dacă m-ar scoate...pentru că nu este în structura mea, sunt oameni care-și doresc să se afilieze, să se ducă la manifestații sunt în orice timp în orice loc, dar cei mai mulți nu-și doresc, cei mai mulți sunt ca și mine, eu nu m-aș duce nici s-aplaud pe cineva, nu m-aș duce nici să contest nu m-aș duce în nu știu ce societăți din acestea care fac agitație și propagandă. Și sigur că aș fi foarte deranjată să mă scoată cineva să aplaud și aș înjura foarte tare cand aș ajunge acasă dar m-aș duce așa cum mă duc și la serviciul pe care îl am și cum vă duceți și dumneavoastră și cum se duce oricare dintre ascultătorii noștri sau cum s-au dus, și face ceea ce i se cere, deși munca nu presupune decât arareori plăcere. Ori oamenii priveau , în timpul lui Stalin, în timpul lui Ceaușescu, aceste ieșiri, aceste scoateri la aplauze, exact ca o muncă pentru că ei erau scoși în timpul programului de lucru. Cum vedeau ei?

Mă îndoiesc că mulți se gândeau – nici eu nu mă gândeam când îl vedeam pe Ceaușescu la TV să-l ascult, nu mă gândeam și chiar când îi recitesc astăzi discursurile care seamănă unul cu altul ca două picături de apă, de ce să-l asculți? Dar iarăși dacă deschid astăzi televizorul și mă uit la toate reality showurile tot la fel spun-merita sa te utii la asa ceva, nu merită pentru că toate sunt pe aceeasi schemă, dar o sumedenie de oameni se uită. Dacă mâine s-ar da o lege prin care s-ar condamna reality showurile , Dumnezeule, câte declarații am avea, ce otravă pentru popor a fost acest reality-show, deci trebuie să luăm cu o oarecare rezervă aceste declarații post factu . Eu sunt foarte convinsă că multora nu le păsa. Dacă mă întrebați pe mine care a fost diferența vieții mele în regimul Iliescu comparativ cu viața mea în regimul Băsescu, n-aș ști să vă spun că există o mare diferență. Mă îndoiesc că cei care au fost adulți puteau să spună că în vremea lui Hrușciov era ceva cu totul deosebit față de vremea lui Stalin, individul, omul normal este un om care se poate sustrage politicului la nivelul vieții private, dacă avem de-a face cu o societate moderna, nu era totuna dacă erai sclav.

Domnule Țiu, s-a insistat îndelung pe prezența consilierilor sovietici, care și în România, ca și în alte țări ale blocului de est au impus noua ordine a Moscovei. Pot fi considerați agenții constanți, cel puțin până la moartea dictatorului sovietic drept autentice relee de transmisie pentru cultul persoanei lui Stalin?

Nu, eu mă îndoiesc că aceștia

Ei faceau un export de ideologie

Nu era principalul lor scop cel ideologic, chiar dimpotrivă, ei nu aveau un scop ideologic pentru că ideologia venea prin alte canale. Canalele cu adevărat importante pentru consilierii sovietici erau în domenii tehnice, ei așa acționau să nu uităm că în acești ani în care au fost aici consilierii sovietici au funcționat celebrele sovormuri. Acolo aveau ei treabă, era nevoie de o imagine foarte clară a economiei românești, o imagine foarte clară a potențialului de colaborare, fie cu ghilimele sau nu , pentru că într-adevăr, România avea de plătit o datorie însemnată pentru timpurile acelea de război, și trebuiau găsite niște canale pentru ca orice popor care trebuie să-și plătească datoriile de razboi, să fim serioși, găsește niște resurse să se sustragă sau să-și prezinte... Inclusiv Ceaușescu, în anii `70 când a negociat cu FMI-ul nu a prezentat în niciun moment datele reale ale economiei, și sunt documente, acuma pregatim volumul al doilea din biografia lui Ceaușescu la editura Adevărul și sunt undeva documente noi foarte interesante: cum se ascundeau de capitaliști, iată, și așa se ascundeau și de sovietici, resursele astea prin care încercau să-și conserve o anumită putere și o anumită autonomie că să fim serioși că bineînțeles că nici acei lideri comuniști nu erau întru totul dedicați Moscovei, adică erau practic o filială a guvernului de la Moscova, nu, aceasta este o mare exagerare. Ei, consilierii sovietici, cum spunea și doamna profesoară, aveau un rol tehnic. Resortul cultural era asigurat în primul rând de comuniștii regaliști români care fuseseră în perioada războiului la Moscova, precum Leone Autu sau în domeniul presei cu Silviu Brucan, Sorin Toma, sau Chișineschi, despre Chișineschi se spune că era o eminență cenușie, era sau nu prea era, cel puțin asta era imaginea lui, deci iată aveau pentru acest domeniu, mai simplu, de sovietizare, alte resurse. Consilierii sovietici aveau...

Pentru cei care erau tirmiși pentru armată, pentru servicii secrete, au adus cu ei și spiritul cultului lui Stalin?

Nu, acesta se formează numai prin imitație. În momentul în care vin lucrurile, deci îl discuți, iei în calcul deciziile economice, iei în calcul partea de politică externă și mergi pe raționamentele care susțin toate compartimentele, să vedeți ce lucruri interesante ies. Continuu s-a spus, să vă dau un exemplu, continuu s-a spus că s-a dus Ceaușescu în China în 1971 și vezi-doamne Ceaușescu nici nu mai fusese în China nici nu mai văzuse niște manifestații, niște parade din acelea coreene sau chineze și-a venit de-acolo cu limba scoasă de fericire c-a descoperit el America. Și-i pune și pe români. Nici vorbă! Mai mult s-a contaminat Ceaușescu în acel an, 1971, când a participat, în Iran, la marea festivitate pe care a făcut-o șahul Pahravi, când acel șah care pretindea că modernizează Iranul, a găsit de cuviință să se identifice cu glorioasa istorie a Persiei, a Persepolisului și-a făcut o extraordinară manifestare prin care, chipurile, sărbătorea 2500 de ani de la crearea statului iranian. Ei, de acolo s-a inspirat mult mai mult Ceaușescu când a venit după am sărbătorit și noi 2050 de la statul dac centralizat. Ei, aceste lucruri nu le-au văzut oamenii care au mers așa, foarte liniar, au tras linie, s-a dus Ceaușescu în China și-a venit și-a adus tezele din iulie. Plus că tezele din iulie erau dinainte stabilite. Avusese înainte ședințele și vedeți, nu trebuie să fie cineva care să-ți spună cum faci cultul personalității, te inspiri din alte părți. Exact cum se inspiră creatorul nostru de modă de la nu știu unde se uită el și pe urmă vine și-ți spune că el a creat și-a făcut nu știu ce. De fapt el s-a inspirat. Așa era și cu cultul personalității. Manifestările ideologice sunt expuse la vedere, spre deosebire de ceea ce se întâmplă în resortul economic și mai ascuns apare ce se întâmplă în departamente foarte importante precum este armata sau internele sau ce pricepe cineva, din partea de politică externă? Dacă nu intră, eu am fost de-a dreptul surprinsă partea de documentare cu călătoriile lui Ceaușescu și afacerile lui Ceaușescu cu Africa, i-a revenit colegului Ilarion Țiu. Vreau să spun că pe mine m-au stupefiat constatările... după ce sintetizează, ce căuta Ceasușescu în Africa? Noi râdeam și spuneam pe vremuri că se duce să se îmbrățișeze cu africanii, nu? Dar acesta este doar vârful aisbergului.

Ce se vedea.

Ce se vedea.

Dar de fapt căuta piețe de desfacere

Piețe de desfacere și piețe de aprovizionare. Și este de-a dreptul interesant să vezi cum negocia și de fapt cum se comporta ca un veritabil antreprenor doar că el avea o țară întreagă, o țară întreagă. Cât despre propagandă, nu trebuia el să-și bată capul prea mult, era suficient dacă se ducea într-o călătorie și spunea anturajului, avea consilierii de presă în apropiere. Vai, ce frumos au făcut ăștia. Că imediat venea consilierul de presă acasă iar ceilalți se zbăteau să-i afle dorințele. Nu Ceaușescu organiza spectacolele pe stadion de la demonstrații, ci erau marii regizori ai României, erau foarte bine plătiți și era în breasla respectivă, considerată o performanță. Deci nu el își bătea capul, pentru el era un spectacol la care el asista, eventual spunea vă mulțumesc, a fost frumos sau nu spunea nimic

Revenind la cultul lui Stalin, să nu uităm că din primii ani nu numai portretele lui Stalin erau afișate la demonstrații, erau afișate și portretul lui Churchill și portretul lui Roosevelt și apoi al lui Truman adică acesta este contextul postbelic: rușii ca sovietici s-au separat ideologic de occidentali și apoi a rămas doar Stalin pe frontispiciu este o altă discuție dar reținem acest lucru că nu este nevoie să înveți de undeva, mai ales că în România, cum s-a specificat aici, avea un resort totalitar anterior, îl avea pe regele Carol al II-lea, îl avea pe mareșalul, generalul și apoi mareșalul antonescu, deci nu trebuia să fi învățat cum să-l slavim

Era cultul legionarilor

Cultul legionarilor adică și Hitler din exterior hai să spunem că Carol al II-lea și Antonescu erau băștiași, autohtoni, dar se afișase, în perioada războiului și portretul lui Hitler și-al lui Mussolini deci nu trebuia să învățăm ca națiune de nici unde. Ori elitele sunt cam aceleași o parte din ele sau și-au dat seama dincotro bate vântul, cum spunea Sadoveanu, de la răsărit venea lumina. Ei, au aplicat in situ , ca să spunem așa, această învățătură, că lumina vine de la răsărit, deci știau pe cine să slăvească.

O istorisire reprezentativă pentru subiectul ediției de astăzi privește statuia lui Stalin, postată la intrarea în parcul Herăstrău, statuia foarte înaltă ce-l înfățișa pe dictatorul sovietic a fost creația lui Dimitrie Demu, în urma unui concurs de oferte. Statuia și piața luau numele după Stalin ce-a rămas pe soclu până în anul 1962 pe actualul amplasament al pieței Charles DeGaulle.

Mirela Băzăvan l-a rugat pe domnul profesor universitar Stelian Tănase să ne vorbească despre împrejurările și simbolistica monumentului din epocă.

La începutul anilor `50, la scurtă vreme după apariția monumentului soldatului sovietic, bucureștenii puteau vedea statuia lui Stalin, a părintelui popoarelor. N-a avut o viață prea lungă.

N-a avut o viață lungă pentru că statuile celebrează zeii, da? și cand zeii se prabusesc, sunt negați, demolați, și atuncea și statuile împărtășesc aceeași soartă. Statuia lui Stalin a fost ridicată la ordinul lui Gheorghiu-Dej, a fost o chestie interesantă pentru că nu a fost dată comanda unuia dintre sculptorii oficiali ai momentului. S-a făcut un concurs și pentru că a fost arbitrat de un consilier sovietic a ieșit alt proiect decât s-au așteptat ei, anume al lui Dimitrie Demu, care și el a împărtășit soarta lui Stalin, în sensul că, în momentul în care zeul Stalin a căzut și statuia n-a mai avut așa trecere în fața oficialităților el a devenit un paria al lumii artelor plastice, al sculptorilor mai ales.

Se încheie perioada de glorie chiar a autorului statuii

Da, în anii `50 primise decorații fusese la Moscova, luase ordine, primise sume enorme, era foarte bine văzut de conducerea de partid atunci, după raportul lui Hrușciov din 1956 cand Stalin a fost implicat și nu mai era bine să-l citezi și nu mai era glorificat , el a fost împins la marginea lumii artelor plastice pentru că această comandă făcută unui sculptor foarte tânăr îl umpluse de bani dar îi și crease o poziție, că așa era atunci, apropiat de liderii partidului, era plimbat peste tot ca un semi-zeu așa, iar în `61 când statuia s-a demolat, în decembrie, el a devenit chiar un paria, a fost considerat autorul acelei nenorociri.

Și dintr-o dată, monumentul nu mai era, expresia dragostei poporului român

Dimpotrivă, a unei mari erori a acestui om sângeros. El era văzut ca un preot al acestui cult, chiar de cei care i-au comandat și trebuiau să se spele cumva pe mâini de toată afacerea, dar a terminat emigrând pentru că nu mai primea comenzi aici și a emigrat în America de Sud dar a publicat o carte interesantă în Franța în 1977 „Surâsul lui Stalin”, care ar trebui tradusă de cineva, pentru că povestea nu se cunoaște, este o carte autobiografica a unui nefericit sculptor care a apucat să facă statuia lui Stalin la București.

Noi am ajuns în discutia noastra chiar la momentul demolării sau dispariției statuii din spațiul public.

Trebuie văzut cum a dispărut că e foarte interesant, a dispărut într-o noapte, după Congresul 22 al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în octombrie `61 când Hrușciov iar l-a atacat pe Stalin și s-a trecut și în Rusia la demolări de statui. Era o politica a PCR-ului după plenara din decembrie de la sala Floreasca, a dat ordin să fie demolate, nimic oficial, nimic scris, n-am găsit documente, deși am cercetat bine acțiunea chiar la Arhiva Comitetului Central și într-o noapte a dispărut. Dacă treceai pe-acolo, să zicem, cu copilul cu căruțul sau într-o plimbare cu iubita, astăzi îl vedeai și a doua zi dimineață n-a mai fost. S-a îmbrăcat în schele într-o seară, și când s-a ridicat această schelă, statuia nu mai era. Pe locul ei acuma este statuia lui De Gaulle, eu am și făcut un banc, nu știu cât de bun, dar sala a râs la Paris, când am spus că acea piață s-a numit întâi Hitler, după aia s-a numit Stalin și acum se numește De Gaulle. Evident că francezii au sărit în sus dar asta arată și vicisitudinile istoriei și ironiile ei. Bucureștenii s-au grăbit să glorifice câte un lider al timpului.

Înfățișa un Stalin extrem de impunător.

Era un Stalin în comanda militară, mâna dreaptă o avea așa în față, ca să îndemne popoarele și mâna stângă, pe care, cum știți o avea cam oablă[1], avusese o poliomielită, nefuncțională de fapt. Evident că aceste defecte fizice erau mascate, pe de o parte era un bărbat mic și urât, era ciupit de vărsat și de o talie sub un metru șaizeci, dar aici era un bărbat fălos așa, foarte impozant. Dar asta era treaba artiștilor din epocă, să taie de pe fotografii personajele indezirabile cum s-a întâmplat cu Troțki care apărea lângă Lenin sau cu Hrușciov lângă Stalin, sau să-l facă pe Ceaușescu veșnic tânăr, arăta ca la patruzeci de ani în toate portrele.

Artă angajată.

Artă angajată, controlată ideologic și bine plătită. Era extrem de urâtă, supradimensionată, domina orașul, era cât un bloc de 10-11 etaje, domina toată calea aceea care se deschide, calea Dorobanți, până în centrul orașului se vedea din orice punct. Era ultima statuie mare. Statuia lui Stalin din București a fost ultimul care a ridicat o statuie. Vă amintesc că în această piață se montau tribunele acelea unde pe care liderii partidului comunist primeau manifestanții de 1 mai, 23 august și 7 noiembrie.

Să le spunem celor care ne ascultă că vorbim despre piața care este în fața parcului Herăstrău, parcul Herăstrău care și el se numea în anii `50...

Pe o suprafață mai mare...

Căpătase numele lui Stalin.

Parcul Stalin și tot cartierul era Stalin iar acolo se numea cartierul sovietic pentru ca era ambasada sovietică și în spate, toate clădirile acelea de pe Kiseleff până în adâncime până la piața Stalin era ocupată de sovietici, consilieri, militari, diplomați. Dăduseră afară burghezia română care le făcuse în perioada interbelică și s-au mutat ei. Iar după ce ei au fost întorși acasă după `58 s-au mutat comuniștii autohtoni.

Domnul profesor universitar, Stelian Tănase și o scurtă istorie a statuii lui Stalin din București. Ce-aș vrea să vă mai întreb: cum ați caracteriza cultul persoanei lui Gheorghiu Dej și Nicolar Ceaușescu printr-o abordare comparatistă? A fost mai puțin, a practicat Dej sau, mă rog, oamenii lui Dej, administrația lui Dej a practicat un cult al personalității mai puțin intens decât al lui Ceaușescu?

Nu, s-a întâmplat că, sigur, în prima etapă nu puteau să-și permită liderii comuniști din statele sovietizate să devină niște mici stalini. A încercat Tito și nu i-a mers și s-a întâmplat că în 1956, când s-a denunțat cultul personalității, n-a mai putut fi vorba de cult al personalității pentru ei. Cât despre Ceaușescu, el s-a comportat ca și cum el ar fi descoperit valențele cultului personalității, și cum spuneam înainte, a fost în exces ca în tot ce-a făcut. El a fost un individ excesiv, exceptând partea aceasta, de viață privată, dar în privința puterii care i-a monopolizat de fapt, existența, a fost în tot ce-a făcut, excesiv.

Iar să nu uităm că Dej, cel puțin în primii ani avea și o concurență adică nu era chiar principalul lider, erau și alți lideri moscoviți, adulați in aceste celebrări, manifestări, portretele lor erau afișate numele erau strigate în lozinci, celebra lozincă „Ana, Teo, Luca, Dej, bagă spaima-n burghezi” deci iată că nu este singurul este asociat cu alti tovarăși ai săi.

Ba încă e al patrulea

Și este ultimul, mă rog, interpretările sunt că fiind într-o relație mai puțin apropiată cu Moscova, deoarece era în închisoare, nu reușise s-o cunoască, să ia lumina de la Moscova suficient, dar el se impune, și iată vorbim astăzi despre cultul lui, nu al lui Pauker, Luca sau Teohari.

Din pacate aici trebuie să încheiem o altă ediție a emisiunii Istorica , doamna Lavinia Betea, domnule Ilarion Țiu, vă mulțumesc, mulțumesc și ascultătorilor.

Cultul personalităţii lui I.V. Stalin în România  5 Martie 2013 Comentează  de George Popescu

Invitaţi: prof. dr. Lavinia Betea – Universitatea „Aurel Vlaicu!, Arad şi asistent dr. Ilarion Ţiu, - Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir“, Bucureşti.

Share on emailShare on facebookShare on twitterShare on diggShare on linkedinMore Sharing Services1

Iosif  Visarionovici Stalin

Cultul personalităţii este un instrument propagandistic sau un ansamblu de măsuri ale unui aparat de propagandă ce a ilustrat diverse perioade ale timpului. Nu ar fi ceva nou nici pentru Egiptul antic sau pentru Persia şi nici pentru imperiul lui Alexandru Macedon, însă precizia şi detaliul ce-l însoţesc în secolul al XX-lea desăvârşeşte un tip de protecţie acordat autocratului.

Sunt suficiente dovezi că lauda şi supra-îngroşarea calităţilor unui lider al partidului unic fie al uneia sau alteia dintre extremele câmpului politic au legături cu psihologia individului, a personajului politic, cu psihologia politică întrebuinţată la nivelul cel mai înalt al deciziei. De asemenea poate fi încadrată şi ca un efect al dizarmoniei psihice.

Iosif Vissarionovici Stalin a întruchipat pentru românii trăitori ai obsedantului deceniu cumulul celor mai aspre şi incurabile defecte, însă e de remarcat precizia cu care acţiona maşinăria propagandistică a Blocului de Est aflat în confruntarea cu Occidentul, în reprezentările Războiului Rece.

Noua putere comunistă de la Bucureşti a primit necondiţionat această provocare ce curând s-a transformat într-un mod de existenţă, în condiţiile date de Conferinţa de pace de la Paris şi înţelegerile dintre Marile Puteri, impuse ţării noastre.

Mai puţin ca o scuză, comuniştii români, cel puţin în primul deceniu de după război au întreţinut cu suportul sovieticilor legitimitatea ca partid unic şi lupta pentru câştigarea obedienţei maselor.

Oamenii de rând mai cunoscuseră tentative ale proslăvirii persoanei Conducătorului şi în timpul regimului de autoritate regală al lui Carol al II-lea, al generalullui, viitorului mareşal Ion Antonescu, dar nici Gheorghiu Dej sau Nicolae Ceauşescu nu au fost excepţii, fiecăruia dintre cei patru fiindu-le necesare nuanţările.

Cei mai mulţi oameni au privit cultul persoanei lui Stalin ca pe ceva dat, fiind mai puţin exteriorizaţi şi mai mult preocupaţi de propria existenţă, propria supravieţuire. Aceasta nu-i culpabilizează în mod unitar şi general. Voinţa liderilor a avut mai întotdeauna câştig de cauză în astfel de dispute.

Regimul Gheorghiu Dej a avut două momente de puseu ale personalităţii liderului său. În anii 1951 şi 1961, când părea că întreaga naţiune îl sărbătoreşte pe liderul român, primul pentru a marca diferenţele dintre Dej şi grupul moscovit, încă se dădeau lupte grele pentru supremaţia în partid, celălalt pentru a arăta celor mai mulţi, aflaţi în afara perimetrului carceral că noua orientare politică , respectiv distanţarea graduală faţă de sovietici şi practicile lor de conducere în spaţiul Europei de Est este reală şi în beneficiul tuturor.

5 septembrie 1951 : Hotărârea Consiliului de Miniştri în 13 puncte prevedea cu prilejul celei de-a 50-a aniversări a lui Gheorghiu Dej o agendă pentru sărbătorit: adunări solemne la toate nivelurile, angajamente şi promisiuni luate de cetăţeni, publicarea de cărţi omagiale, culegeri de texte şi studii, biografii oficiale, reprezentări în arta timpului, realist-socialistă.

De asemenea se acordau ordine şi medalii, numele conducătorului apărea în administraţia teritoriului – regiunea Stalin, cu oraşul omonim, Braşov – I.V.Stalin, Poiana Braşov devenea Poiana Stalin, fabrici şi artere de circulaţie primeau numele liderului, fie de la Moscova, fie de la Bucureşti.

Lista era completată de organizarea unor spectacole grandioase. În anul 1961 la o altă aniversare, exponenţii partidului unic în materie de propagandă se lăudau cu obţinerea voluntară a 2. 319 993 de semnături din partea tinerilor români ca omagiu adus liderului de partid şi de stat.

Este adevărat că Gheorghiu Dej a încercat anul următor – 1952 - după neutralizarea grupului moscovit (A. Pauker, V. Luca, T. Georgescu) să minimalizeze expunerea sa prin cultul propriei persoane, grandoarea sărbătoririi şi menţionărilor sale şi ale celorlalţi lideri ai PMR fiind permise la vârste rotunde (50, 60,70 şi 80 de ani).

O altă cauză a diminuării cultului persoanei lui Gheorghiu Dej a constituit-o prezentarea Raportului secret al lui N.S.Hruşciov la cel de-al XX-lea Congres al PCUS şi presupusa reformare comandată a statelor din Europa Răsăriteană.

Cât despre cultul lui I.V. Stalin acesta s-a prăbuşit literalmente la moartea sa. Anul 1956 a pus capăt multor credinţe şi mituri ale comuniştlor din Blocul de Est în corelaţie cu izbucnirea revoltelor din Polonia şi Ungaria.

[1]Dreaptăhttp://dexonline.ro/definitie/oblu



Want to learn a language?


Learn from this text and thousands like it on LingQ.

  • A vast library of audio lessons, all with matching text
  • Revolutionary learning tools
  • A global, interactive learning community.

Language learning online @ LingQ

Istorica, cu George Popescu, la Radio România Actualități.

Bună seara.

Lauda, jurămintele, promisiunile, adorația, sunt armele cu care a lucrat aparatul de propagandă al Partidului Unit, fie cel din România, aflată sub regim comunist, fie o altă țară din sfera de influență a Uniunii Sovietice. Perioada care a atins intensități maxime în exacerbarea calităților, pozitivarea personajului întruchipat de liderul suprem în cazul României, a debutat după 23 august 1944 și a pierdut din avânt după moartea lui Stalin, în martie 1953.

Nu e mai puțin adevărat că modelul practicării cultului personalității nu s-a stins după decesul Învățătorului Popoarelor, ci a continuat într-o formă atenuată sub Gheorgiu-Dej și neostalinistă, agresivă în administrația Ceaușescu. Istoria României, în partea sa contemporană, a marcat și cultul persoanei la adresa regelui Carol al II-lea, perioadă cunoscută drept regim de autoritate monarhică, 1938-1940.

Ce este cultul persoanei conducătorului, cum s-a manifestat, cine și ce l-au întreținut, cine a fost inclus sau respins din această uriașă operație propangandistică despre motivații și acțiuni vom încerca să vorbim în această seară cu invitații noștri, doamna conferențiar universitar doctor Lavinia Betea, de asemenea coordonator al secției de istorie recentă a ziarului Adevărul și domnul asistent doctor Ilarion Țiu de la Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir din București.

Bună seara.

Bună seara.

Bună seara domnule Țiu.

Ascultătorii ne pot scrie la următoarea adresă de e-mail:istorica@radioromânia.ro. Ne puteți asculta și pe Internet, în direct și în reluare, la adresa www.romania-actualități.ro.

Refațăm discuția noastră cu anunțul crainicului de la ceremonia înhumării lui Iosif Vissarionovici Stalin:

La Moscova, țara sindicatelor, garda de onoare este formată din încercații tovarăși de luptă și discipoli ai lui Iosif Vissarionovici Stalin, conducători ai Partidului Comunist ai Uniunii Sovietice și ai Statului Sovietic. Conducătorii delegației guvernamentale ai Republcii Populare Române, în frunte cu tovarășul Gheorghe Gheorgiu-Dej fac de gardă la catafalcul marelui Stalin.

Tentativele reușite de hiperbolizare ale liderului, conducătorului de fapt, capătă substanță după 1929 în Uniunea Sovietică, valențe mitice aproape, calități prefabricate, o dorință de identificare cu divinitatea. Tipul acesta de venerare a clasei politice conducătoare nu vine din neant. Însă până la moartea sa, Stalin nu a ridicat nicio obiecție cu privire la tratamentul său, cel puțin mediatic care i s-a făcut. Exodul de ideologie, cel puțin în țările ocupate de sovietici și obligația de a-l lăuda pe I.V. Stalin, de la acceptarea oricărei cerințe în politica internă a statului în cauză și până la nivelul cetățeanului în relație cu puterea ce guverna, prin nelipsita formulă care însoțea orice cerere scrisă „Luptăm pentru pace” sau „Trăiască părintele popoarelor democratice” , de fapt mai era și o alta foarte celebră, „Stalin și poporul rus, libertate ne-au adus”. Ce resorturi credeți că... ale puterii din interior au produs astfel de malformații ale personalității unui lider politic? Adică un lider politic poate suferi astfel de mutații?

Să răspund eu?

Doamnea Betea, vă rog.

Dacă încercăm să analizăm aceste resorturi din punct de vedere psihologic și această perspectivă ne îndreptățește la mai multă obiectivitate decât dacă ne-am raporta la persoana lui Stalin sau la persoana lui Mao sau a lui Ceaușescu sau dacă am coborî, să zicem, la Alexandru cel Mare sau la oricare alt tiran din istorie.

Plusez că termenul „tiran”, în sensul său grecesc, tot așa din dorința apolitismului, să spunem. Nici n-ar fi putut să guverneze altfel. Pentru un autocrat sunt niște resorturi psihologice, cum vă spuneam, și pentru o mai bună explicație fac o trimitere la Dostoievski: în „Frații Karamazov” este o scenă celebră în care Marele Inchizitor povestește...scena aceea în care se pune în discuție, ce s-ar întâmpla dacă s-ar întoarce Iisus Christos pe pământ. „Nu mai avem nevoie,” spune Marele Inchizitor, „de Tine”, Iisus Christos, pentru că Biserica merge foarte bine fără Tine, ori Tu , dacă ai veni din nou pe Pământ, ai strica rânduiala Bisericii. Și, plecând de aicea, Dostoievski spune că este nevoia de magie, de autoritate și de mister în relația Puterii cu omul de rând. Așa ne naștem, este o predispoziție înnăscută, noi avem nevoie de credință, avem nevoie de autoritate și vedeți, când vorbești despre Putere, Puterea este un lucru foarte abstract, puțini oameni sunt capabili să gândească abstracții. Omul de rând are nevoie de concretețe și atuncea nu întâmplător Stalin a dezvoltat acel cult al personalității și aici fac o paranteză și vă spun că niciodată nu s-a vorbit de cultul personalității în timpul lui Stalin, că acest termen a fost indus de ideologii lui Hrușciov care-l acuzau pe Stalin că ar fi deformat teoria marxist-leninistă care postulează că în istorie masele sunt cele care fac istorie, ele sunt agentul istoriei, personalitățile sunt doar niște personaje exponențiale care exprimă voința maselor într-un anumit moment. Dar vedeți, Stalin, cu pregătirea lui de seminarist a intuit extraordinar aceste axiome, dacă vreți, ale psihologiei sociale, nevoia de concretețe și acel „Trăiască Stalin” deși nu el va fi spus, va fi fost tot o invenție a cuiva care a vrut să...să dea bine, este ca un fel de „Amin” pe care-l face credinciosul atunci când exprimă cuiva o rugă. Mai vreau să zic că Stalin a fost genial în acest cult, ca și Mao, de altfel, și aici Ceaușescu n-a fost nici pe departe la o astfel de înălțime, pentru că a evitat expunerea publică prea mare. Dacă Mao ar fi apărut la televiziune tot atât de des cât a apărut Ceaușescu sau Stalin la fel, Stalin s-a ferit de contact, nici măcar n-a ieșit în afara granițelor țării decât de două ori.

Și avea și fobia călătoriei cu avionul.

Nu, nu, cred că s-a inventat că avea fobia, nici zborurile cu avionul nu erau foarte sigure pe atunci, nu era atât de dezvoltată aviația, evita în genere să călătorească, Stalin nu se ducea, ca și Hrușciov. și pe Hrușciov l-a pierdut această îmbrânceală cu masele, această pupare și ...

Baie de mulțime?

Baie de mulțime pentru că aceste băi de mulțime, sunt și aicea niște parametri ai normalității ca să spunem așa. Să vă dau un exemplu: percepția kinestezică: atingerea degetului pe un centimetru de piele sau orice altă atingere, dacă este prea ușoară n-o percepi, dacă este prea puternică..

E dureroasă

...simți durere. La fel, în momentul în care ai o expunere publică prea mare - și aici a fost enorma greșeală a lui Ceaușescu și este enorma greșeală a oricărui lider, în momentul în care te expui prea mult, îți pierzi vraja, îți pierzi misterul îți pierzi autoritatea, fie devii un măscărici ca și in zilele noastre. Liderii noștri democrați care apar toată ziua la televiziune sau ies toată ziua și se transmit, e riscul acesta de a deveni un măscărici.

Își lezează practic, credibilitatea.

Îți uzezi imaginea, este ca o haină care se tocește, ca o haină care se învechește și-ți face rău să vezi un om atât de expus. Ori și Mao și Stalin au știut foarte bine să cultive acest...acest mister. Despre Stalin aș avea-una dintre epitetele care se lipesc bine de el – Troțki cred că a spus despre el că era un dozator genial, știa foarte bine să-și gestioneze imaginea, să arate fața pe care o dorea mulțimea, aceea a conducătorului-călăuză, a omului fără care ei pier, dacă e Farul Luminos care-i dirijează către lumea ce va să vie, către lumea pe care o așteaptă cu toții.

Dar, doamnea Betea, nu poate apărea riscul ca liderul, conducătorul, să fie, până la urmă, stăpânit de un tip de comportament schizofren?

Noi nu putem să punem diagnostice pentru că ne uităm la un om și eu îi pun un diagnostic. În mod cert, însă, un personaj care face politică, face parte din categoria personajelor care se supraevaluează. Pentru că este oarecum anormal ca tu, despre tine, să-ți imaginezi că ești atât de bun încât ești în stare nu numai ție să-ți fii de leac, să servești spre binele tău, ci tu poți să faci mulțimea respectivă...

Să-i mântuiești pe toți

Este o componentă paranoică, la orice politician de bună-credință, încă o dată, este una că te duci și declari că „eu vreau să fac bine, eu vreau să aduc democrația” și în gândul tău spui „dă-vă naibii”, scuzați-mi maniera de exprimare „dacă sunteți proști, votați-mă, că după ce ajung eu să vă iau voturile și mă instalez în fotoliul de deputat, am eu grijă să-mi fac afacerile și să-mi trag către mine binele pe care vi l-am promis nouă.” Dar, vedeți, și aici, iarăși, dacă judecăm din punct de vedere psihologic, pe acești dictatori, și aici avem de-a face cu un exces pentru că în momentul în care Stalin , Stalin bunăoară, când a optat pentru ideologia comunistă, el nu avea cum să-și imagineze că va veni o zi, și că va ajunge la conducere, ca și Gheorghiu-Dej, ca și Ceaușescu de altfel ca și toți ceilalți lideri din lagărul comunist european. Și aici tot în termeni de psihologie am avea de-a face cu un comportament altruist, pro-social peste limite. Și vedeți, drumul spre Iad este pavat cu bune intenții, eu spun într-una acest lucru, tot ce este în exces, ca și diabetul nu, ce este diabetul? Zahăr în sânge în exces, ce este tensiunea? Un exces. Și acest comportament pro-altruist și iarăși revin la un moment literar, vedeți vă amintiți, Faustul lui Goethe, pactul pe care-l face cu Diavolul. Când ajunge Faust să se declare fericit? În momentul în care se îmbată de iluzia că el a făcut ceva spre binele celorlalți, Faust nu făcuse decât un dig, și este fericit pentru că a făcut ceva pentru mai binele semenilor lui. Darmite acești dictatori care spun am făcut fabrici, am făcut uzine, am schimbat lumea, am adus toată această gloată spre mai bine, vă dați seama, ce...

Am schimbat și mentalități.

...Ce anomalie mentală se petrece cu ei și acest lucru este general valabil, fie că vorbim despre Africa, fie că vorbim despre Rusia, fie că vorbim...

Sau este alt timp istoric.

Sigur, fie că vorbim despre secolul XX sau vorbim despre organizările tribale pentru că aici avem modelul cel mai bun pentru ceea ce spunea Dostoievski: liderul are o putere care cumulează și atributele preotului și ale șamanului. Deci este credință, misterul, magia, sunt toate la un loc.

Și vindecătorul.

Sigur.

Domnule Țiu, se poate atribui regimului comunist paternitatea cultului persoanei liderului? Ce i-a îndemnat, practic, pe liderii partidului Comunist din România, mă rog, Partidului Muncitoresc Român, să-l slăvească pe Stalin ca pe Creator?

Nu i se poate atribui nimănui, paternitatea de fondator al cultului personalității, a fost invocat Alexandru cel Mare, da, creatorul imperiului elenistic și tot ce-a urmat... sunt faraonii înaintea lui, și așa mai departe, sunt regii medievali, împărații medievali,

Suita, curtea, apropiații...

Ne este foarte greu să spunem că un regim extremist, aici văd, eu, simt eu că bateți, dacă comuniștii sau naziștii au creat cultul personalității, ei sunt fondatorii unui cult al liderului, nu este nimeni responsabil și nici vinovat. Acest cult al liderului, la un moment dat, vine de la sine. Apoi să nu uităm, în cultura rusă, cultura politică rusă dar și în religia această estică răsăriteană, de factură rusă, trebuia să ai un protector, și se simțeau oarecum nesiguri rușii dacă nu ar fi avut acolo pe cineva, că se numea țar, că se numea Stalin, că se numea Lenin și apoi au fost și alți lideri care să îi protejeze. Acum se pune problema-să nu uităm în secolul XX avem și alți lideri care s-au servit de cultul personalității, toată suita de lideri extremiști nu numai Hitler sau Mussolini dar și Franco, și Salazar, și liderii din America de Sud au încurajat sau au beneficiat de ... de cultul personalității

Până și regele Carol al II-lea a avut o formă de cult

și regii monarhici, Carol al II-lea, Alexandru al Serbiei, deci în Europa de Est, regele George al Greciei, a fost o modă a liderului carismatic, care își baza, cum spuneam, puterea și autoritatea pe cultul personalității. De ce au slăvit liderii români pe Stalin?

Puteau face altfel?

Puteau face altfel?

Să nu exagerăm

Hai să încercăm...Haideți să ne întoarcem în 1945, în vara lui `44 când un lider, că se numea Stalin, reușește să înfrângă tăvălugul....

Mașina de război germană

Mașina de război germană foarte eficientă să întoarcă de la Stalingrad frontul, să-l treacă de munții Carpați, să-l ducă la Viena. Și apoi la Berlin. Era un lider militar, bine, acuma o să-mi spuneți domne nu el dădea ordine, nu era șeful armatei, dar totuși ca imagine, nici Churchill n-a fost șeful armatei și nici Roosevelt n-a fost șeful armatei. Oamenii, în momentele acestea de mare apăsare socială, că se numește ciumă, că este un război devastator, au nevoie de un lider. Apoi, pentru liderii românii din închisoare, Stalin chiar că era tătucul, ei erau beneficiarii unei literaturi de închisoare, unei literaturi d-asta, cum să spun eu, a grupurilor care nu au contact cu exteriorul. Ei credeau, într-adevăr că Stalin este un mare lider și îl slăveau ca atare, erau la fel de deștepți să-și dea seama că între ei putea să fie un agent al sovieticilor și dacă ar fi spus altfel...

Pierdeau privilegiile.

Pierdeau privilegiile.

Totuși, ei, unii dintre ei fuseseră victime, sau dacă nu victime, martorii Marii Terori, și cunoșteau că Stalin era un, un conducător de care ar fi bine să te ferești, că e mai bine să-l slăvești.

Nu știu cât de crud dar care știa foarte bine să-și neutralizeze adversarii. În opinia mea, slăvirea lui Stalin făcea parte din cultura aceasta politică a comunismului, pe de o parte, iar pe de altă parte era ceva firesc, adică într-o țară ocupată militar de către trupele Armatei Roșii, ce puteai să faci?

Era mai greu să faci alegeri, nu?

Erai membru al unui partid care-și...legitima puterea tocmai pe susținerea estică deci pe susținerea Uniunii Sovietice, ce puteai să faci, să contești? N-au fost numai români slăvitori ai lui Stalin, au fost și lideri din vest. Să nu uităm că în rândul partidului comunist francez foarte puternic...

Până la eurocomunism în anii `80

Stalin, o perioadă, a fost destul de... a avut o imagine destul de bună deși avea informații veridice că exagerase cu puterea sa.

Stalin avea o ciudată conștiință că istoria îi va ierta toate excesele pe care le-a făcut și nu era câtuși de puțin...

Marcat de...

Nu, nu era marcat de niciun fel de sentiment de culpabilitate, nu se îmbătase, în ghilimele fie zis, de imaginea lui, era un individ foarte convins că acel cult al personalității nu lui îi servește ci că mulțimea are nevoie de el, deci era ca și cum el și-ar fi dăruit imaginea dar nu se confunda cu această imagine, el a fost un om care nu și-a pierdut niciodată simțul practic și tot așa, din biografiile acestea ultime reiese că într-adevăr, ca și Hitler, un dictator, el a condus și frontul. El avea Statul Major care venea, raporta, așa cum îl vedem pe Hitler în aceste documentare, sunt mult mai multe documentare pe piața românească despre Hitler decât despre Stalin.

Dacă-i pui pe Stalin și pe Petru cel Mare față în față, sigur, e o diferență de epocă. Petru cel Mare cred că a murit mai urât de contemporanii săi decât Stalin. Ca și Stalin, Petru cel Mare avea convingerea că i se permite orice, de dragul istoriei pe care vrea s-o facă. Așa că Stalin a găsit o bună sursă de inspirație în viața lui Petru cel Mare, care a mers până la a-și duce la moarte propriul fiu, sub acuzația de complot, deși acela nu complotase împotriva lui, o bună sursă de inspirație în Petru cel Mare și în Ivan cel Groaznic. Inclusiv metodele de pedeapsă leu-a preluat de la ei. De fapt nici nu le-a preluat de la ei, că dacă stai să te gândești, sunt metodele pe care le-a folosit și Inchiziția, mărturia bazată pe tortură. Ele există, n-au fost invențiile lui Stalin. Trebuie să separăm lucrurile, lumea din punct de vedere al evoluției politice, s-ar împărți în două, această lume a oamenilor puterii care sunt legitimați ca trimiși ai lui Dumnezeu și când avem de-aface cu religia ei sunt dumnezeii și lumea aceasta în care puterea este legitimată de votul mulțimii și care este o putere îngrădită, inclusiv pe durată, eu am certitudinea că dintre oamenii de astăzi, din orice societate, oricât de democrată, dacă ar fi, pentru că nu există diferență între psihologia unui american și psihologia unui african așa cum pare la prima vedere, ar putea să ajungă la dictatură dacă puterea aceea nu este îngrădită. E foarte bine că e maximum opt ani, pentru că altfel riscurile ar fi enorme.

Doamna Betea, cum reacționa populația, cum îl vedeau românii pe Stalin? Aici avem două planuri, planul public și planul privat, pentru că aplaudau unde nu aveau ce face în public și scandau, ovaționau iar acasă spuneau alte vorbe.

Cred că și aicea se exagerează mult. În ultimii `20 de ani toată lumea...eu stau și mă minunez când aud oameni din generația mea care povestesc cum n-au fost ei lăsați pe la școli în anii `80 din cauză că n-aveau origine sănătoasă, știu foarte bine că în anii, în anii `60 când Gheorghiu Dej a deschis închisorile politice, se terminase lupta de clasă și inclusiv în Comitetul Central, noi știm bine, erau oameni care n-aveau origine sănătoasă și nici Ceaușescu n-avea origine sănătoasă, dacă e s-o luăm așa, dar e plină lumea, știți cum e, după război, mulți viteji s-arată. Și eu aș fi foarte deranjată dacă m-ar scoate...pentru că nu este în structura mea, sunt oameni care-și doresc să se afilieze, să se ducă la manifestații sunt în orice timp în orice loc, dar cei mai mulți nu-și doresc, cei mai mulți sunt ca și mine, eu nu m-aș duce nici s-aplaud pe cineva, nu m-aș duce nici să contest nu m-aș duce în nu știu ce societăți din acestea care fac agitație și propagandă. Și sigur că aș fi foarte deranjată să mă scoată cineva să aplaud și aș înjura foarte tare cand aș ajunge acasă dar m-aș duce așa cum mă duc și la serviciul pe care îl am și cum vă duceți și dumneavoastră și cum se duce oricare dintre ascultătorii noștri sau cum s-au dus, și face ceea ce i se cere, deși munca nu presupune decât arareori plăcere. Ori oamenii priveau , în timpul lui Stalin, în timpul lui Ceaușescu, aceste ieșiri, aceste scoateri la aplauze, exact ca o muncă pentru că ei erau scoși în timpul programului de lucru. Cum vedeau ei?

Mă îndoiesc că mulți se gândeau – nici eu nu mă gândeam când îl vedeam pe Ceaușescu la TV să-l ascult, nu mă gândeam și chiar când îi recitesc astăzi discursurile care seamănă unul cu altul ca două picături de apă, de ce să-l asculți? Dar iarăși dacă deschid astăzi televizorul și mă uit la toate reality showurile tot la fel spun-merita sa te utii la asa ceva, nu merită pentru că toate sunt pe aceeasi schemă, dar o sumedenie de oameni se uită. Dacă mâine s-ar da o lege prin care s-ar condamna reality showurile , Dumnezeule, câte declarații am avea, ce otravă pentru popor a fost acest reality-show, deci trebuie să luăm cu o oarecare rezervă aceste declarații post factu . Eu sunt foarte convinsă că multora nu le păsa. Dacă mă întrebați pe mine care a fost diferența vieții mele în regimul Iliescu comparativ cu viața mea în regimul Băsescu, n-aș ști să vă spun că există o mare diferență. Mă îndoiesc că cei care au fost adulți puteau să spună că în vremea lui Hrușciov era ceva cu totul deosebit față de vremea lui Stalin, individul, omul normal este un om care se poate sustrage politicului la nivelul vieții private, dacă avem de-a face cu o societate moderna, nu era totuna dacă erai sclav.

Domnule Țiu, s-a insistat îndelung pe prezența consilierilor sovietici, care și în România, ca și în alte țări ale blocului de est au impus noua ordine a Moscovei. Pot fi considerați agenții constanți, cel puțin până la moartea dictatorului sovietic drept autentice relee de transmisie pentru cultul persoanei lui Stalin?

Nu, eu mă îndoiesc că aceștia

Ei faceau un export de ideologie

Nu era principalul lor scop cel ideologic, chiar dimpotrivă, ei nu aveau un scop ideologic pentru că ideologia venea prin alte canale. Canalele cu adevărat importante pentru consilierii sovietici erau în domenii tehnice, ei așa acționau să nu uităm că în acești ani în care au fost aici consilierii sovietici au funcționat celebrele sovormuri. Acolo aveau ei treabă, era nevoie de o imagine foarte clară a economiei românești, o imagine foarte clară a potențialului de colaborare, fie cu ghilimele sau nu , pentru că într-adevăr, România avea de plătit o datorie însemnată pentru timpurile acelea de război, și trebuiau găsite niște canale pentru ca orice popor care trebuie să-și plătească datoriile de razboi, să fim serioși, găsește niște resurse să se sustragă sau să-și prezinte... Inclusiv Ceaușescu, în anii `70 când a negociat cu FMI-ul nu a prezentat în niciun moment datele reale ale economiei, și sunt documente, acuma pregatim volumul al doilea din biografia lui Ceaușescu la editura Adevărul și sunt undeva documente noi foarte interesante: cum se ascundeau de capitaliști, iată, și așa se ascundeau și de sovietici, resursele astea prin care încercau să-și conserve o anumită putere și o anumită autonomie că să fim serioși că bineînțeles că nici acei lideri comuniști nu erau întru totul dedicați Moscovei, adică erau practic o filială a guvernului de la Moscova, nu, aceasta este o mare exagerare. Ei, consilierii sovietici, cum spunea și doamna profesoară, aveau un rol tehnic. Resortul cultural era asigurat în primul rând de comuniștii regaliști români care fuseseră în perioada războiului la Moscova, precum Leone Autu sau în domeniul presei cu Silviu Brucan, Sorin Toma, sau Chișineschi, despre Chișineschi se spune că era o eminență cenușie, era sau nu prea era, cel puțin asta era imaginea lui, deci iată aveau pentru acest domeniu, mai simplu, de sovietizare, alte resurse. Consilierii sovietici aveau...

Pentru cei care erau tirmiși pentru armată, pentru servicii secrete, au adus cu ei și spiritul cultului lui Stalin?

Nu, acesta se formează numai prin imitație. În momentul în care vin lucrurile, deci îl discuți, iei în calcul deciziile economice, iei în calcul partea de politică externă și mergi pe raționamentele care susțin toate compartimentele, să vedeți ce lucruri interesante ies. Continuu s-a spus, să vă dau un exemplu, continuu s-a spus că s-a dus Ceaușescu în China în 1971 și vezi-doamne Ceaușescu nici nu mai fusese în China nici nu mai văzuse niște manifestații, niște parade din acelea coreene sau chineze și-a venit de-acolo cu limba scoasă de fericire c-a descoperit el America. Și-i pune și pe români. Nici vorbă! Mai mult s-a contaminat Ceaușescu în acel an, 1971, când a participat, în Iran, la marea festivitate pe care a făcut-o șahul Pahravi, când acel șah care pretindea că modernizează Iranul, a găsit de cuviință să se identifice cu glorioasa istorie a Persiei, a Persepolisului și-a făcut o extraordinară manifestare prin care, chipurile, sărbătorea 2500 de ani de la crearea statului iranian. Ei, de acolo s-a inspirat mult mai mult Ceaușescu când a venit după am sărbătorit și noi 2050 de la statul dac centralizat. Ei, aceste lucruri nu le-au văzut oamenii care au mers așa, foarte liniar, au tras linie, s-a dus Ceaușescu în China și-a venit și-a adus tezele din iulie. Plus că tezele din iulie erau dinainte stabilite. Avusese înainte ședințele și vedeți, nu trebuie să fie cineva care să-ți spună cum faci cultul personalității, te inspiri din alte părți. Exact cum se inspiră creatorul nostru de modă de la nu știu unde se uită el și pe urmă vine și-ți spune că el a creat și-a făcut nu știu ce. De fapt el s-a inspirat. Așa era și cu cultul personalității. Manifestările ideologice sunt expuse la vedere, spre deosebire de ceea ce se întâmplă în resortul economic și mai ascuns apare ce se întâmplă în departamente foarte importante precum este armata sau internele sau ce pricepe cineva, din partea de politică externă? Dacă nu intră, eu am fost de-a dreptul surprinsă partea de documentare cu călătoriile lui Ceaușescu și afacerile lui Ceaușescu cu Africa, i-a revenit colegului Ilarion Țiu. Vreau să spun că pe mine m-au stupefiat constatările... după ce sintetizează, ce căuta Ceasușescu în Africa? Noi râdeam și spuneam pe vremuri că se duce să se îmbrățișeze cu africanii, nu? Dar acesta este doar vârful aisbergului.

Ce se vedea.

Ce se vedea.

Dar de fapt căuta piețe de desfacere

Piețe de desfacere și piețe de aprovizionare. Și este de-a dreptul interesant să vezi cum negocia și de fapt cum se comporta ca un veritabil antreprenor doar că el avea o țară întreagă, o țară întreagă. Cât despre propagandă, nu trebuia el să-și bată capul prea mult, era suficient dacă se ducea într-o călătorie și spunea anturajului, avea consilierii de presă în apropiere. Vai, ce frumos au făcut ăștia. Că imediat venea consilierul de presă acasă iar ceilalți se zbăteau să-i afle dorințele. Nu Ceaușescu organiza spectacolele pe stadion de la demonstrații, ci erau marii regizori ai României, erau foarte bine plătiți și era în breasla respectivă, considerată o performanță. Deci nu el își bătea capul, pentru el era un spectacol la care el asista, eventual spunea vă mulțumesc, a fost frumos sau nu spunea nimic

Revenind la cultul lui Stalin, să nu uităm că din primii ani nu numai portretele lui Stalin erau afișate la demonstrații, erau afișate și portretul lui Churchill și portretul lui Roosevelt și apoi al lui Truman adică acesta este contextul postbelic: rușii ca sovietici s-au separat ideologic de occidentali și apoi a rămas doar Stalin pe frontispiciu este o altă discuție dar reținem acest lucru că nu este nevoie să înveți de undeva, mai ales că în România, cum s-a specificat aici, avea un resort totalitar anterior, îl avea pe regele Carol al II-lea, îl avea pe mareșalul, generalul și apoi mareșalul antonescu, deci nu trebuia să fi învățat cum să-l slavim

Era cultul legionarilor

Cultul legionarilor adică și Hitler din exterior hai să spunem că Carol al II-lea și Antonescu erau băștiași, autohtoni, dar se afișase, în perioada războiului și portretul lui Hitler și-al lui Mussolini deci nu trebuia să învățăm ca națiune de nici unde. Ori elitele sunt cam aceleași o parte din ele sau și-au dat seama dincotro bate vântul, cum spunea Sadoveanu, de la răsărit venea lumina. Ei, au aplicat in situ , ca să spunem așa, această învățătură, că lumina vine de la răsărit, deci știau pe cine să slăvească.

O istorisire reprezentativă pentru subiectul ediției de astăzi privește statuia lui Stalin, postată la intrarea în parcul Herăstrău, statuia foarte înaltă ce-l înfățișa pe dictatorul sovietic a fost creația lui Dimitrie Demu, în urma unui concurs de oferte. Statuia și piața luau numele după Stalin ce-a rămas pe soclu până în anul 1962 pe actualul amplasament al pieței Charles DeGaulle.

Mirela Băzăvan l-a rugat pe domnul profesor universitar Stelian Tănase să ne vorbească despre împrejurările și simbolistica monumentului din epocă.

La începutul anilor `50, la scurtă vreme după apariția monumentului soldatului sovietic, bucureștenii puteau vedea statuia lui Stalin, a părintelui popoarelor. N-a avut o viață prea lungă.

N-a avut o viață lungă pentru că statuile celebrează zeii, da? și cand zeii se prabusesc, sunt negați, demolați, și atuncea și statuile împărtășesc aceeași soartă. Statuia lui Stalin a fost ridicată la ordinul lui Gheorghiu-Dej, a fost o chestie interesantă pentru că nu a fost dată comanda unuia dintre sculptorii oficiali ai momentului. S-a făcut un concurs și pentru că a fost arbitrat de un consilier sovietic a ieșit alt proiect decât s-au așteptat ei, anume al lui Dimitrie Demu, care și el a împărtășit soarta lui Stalin, în sensul că, în momentul în care zeul Stalin a căzut și statuia n-a mai avut așa trecere în fața oficialităților el a devenit un paria al lumii artelor plastice, al sculptorilor mai ales.

Se încheie perioada de glorie chiar a autorului statuii

Da, în anii `50 primise decorații fusese la Moscova, luase ordine, primise sume enorme, era foarte bine văzut de conducerea de partid atunci, după raportul lui Hrușciov din 1956 cand Stalin a fost implicat și nu mai era bine să-l citezi și nu mai era glorificat , el a fost împins la marginea lumii artelor plastice pentru că această comandă făcută unui sculptor foarte tânăr îl umpluse de bani dar îi și crease o poziție, că așa era atunci, apropiat de liderii partidului, era plimbat peste tot ca un semi-zeu așa, iar în `61 când statuia s-a demolat, în decembrie, el a devenit chiar un paria, a fost considerat autorul acelei nenorociri.

Și dintr-o dată, monumentul nu mai era, expresia dragostei poporului român

Dimpotrivă, a unei mari erori a acestui om sângeros. El era văzut ca un preot al acestui cult, chiar de cei care i-au comandat și trebuiau să se spele cumva pe mâini de toată afacerea, dar a terminat emigrând pentru că nu mai primea comenzi aici și a emigrat în America de Sud dar a publicat o carte interesantă în Franța în 1977 „Surâsul lui Stalin”, care ar trebui tradusă de cineva, pentru că povestea nu se cunoaște, este o carte autobiografica a unui nefericit sculptor care a apucat să facă statuia lui Stalin la București.

Noi am ajuns în discutia noastra chiar la momentul demolării sau dispariției statuii din spațiul public.

Trebuie văzut cum a dispărut că e foarte interesant, a dispărut într-o noapte, după Congresul 22 al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în octombrie `61 când Hrușciov iar l-a atacat pe Stalin și s-a trecut și în Rusia la demolări de statui. Era o politica a PCR-ului după plenara din decembrie de la sala Floreasca, a dat ordin să fie demolate, nimic oficial, nimic scris, n-am găsit documente, deși am cercetat bine acțiunea chiar la Arhiva Comitetului Central și într-o noapte a dispărut. Dacă treceai pe-acolo, să zicem, cu copilul cu căruțul sau într-o plimbare cu iubita, astăzi îl vedeai și a doua zi dimineață n-a mai fost. S-a îmbrăcat în schele într-o seară, și când s-a ridicat această schelă, statuia nu mai era. Pe locul ei acuma este statuia lui De Gaulle, eu am și făcut un banc, nu știu cât de bun, dar sala a râs la Paris, când am spus că acea piață s-a numit întâi Hitler, după aia s-a numit Stalin și acum se numește De Gaulle. Evident că francezii au sărit în sus dar asta arată și vicisitudinile istoriei și ironiile ei. Bucureștenii s-au grăbit să glorifice câte un lider al timpului.

Înfățișa un Stalin extrem de impunător.

Era un Stalin în comanda militară, mâna dreaptă o avea așa în față, ca să îndemne popoarele și mâna stângă, pe care, cum știți o avea cam oablă[1], avusese o poliomielită, nefuncțională de fapt. Evident că aceste defecte fizice erau mascate, pe de o parte era un bărbat mic și urât, era ciupit de vărsat și de o talie sub un metru șaizeci, dar aici era un bărbat fălos așa, foarte impozant. Dar asta era treaba artiștilor din epocă, să taie de pe fotografii personajele indezirabile cum s-a întâmplat cu Troțki care apărea lângă Lenin sau cu Hrușciov lângă Stalin, sau să-l facă pe Ceaușescu veșnic tânăr, arăta ca la patruzeci de ani în toate portrele.

Artă angajată.

Artă angajată, controlată ideologic și bine plătită. Era extrem de urâtă, supradimensionată, domina orașul, era cât un bloc de 10-11 etaje, domina toată calea aceea care se deschide, calea Dorobanți, până în centrul orașului se vedea din orice punct. Era ultima statuie mare. Statuia lui Stalin din București a fost ultimul care a ridicat o statuie. Vă amintesc că în această piață se montau tribunele acelea unde pe care liderii partidului comunist primeau manifestanții de 1 mai, 23 august și 7 noiembrie.

Să le spunem celor care ne ascultă că vorbim despre piața care este în fața parcului Herăstrău, parcul Herăstrău care și el se numea în anii `50...

Pe o suprafață mai mare...

Căpătase numele lui Stalin.

Parcul Stalin și tot cartierul era Stalin iar acolo se numea cartierul sovietic pentru ca era ambasada sovietică și în spate, toate clădirile acelea de pe Kiseleff până în adâncime până la piața Stalin era ocupată de sovietici, consilieri, militari, diplomați. Dăduseră afară burghezia română care le făcuse în perioada interbelică și s-au mutat ei. Iar după ce ei au fost întorși acasă după `58 s-au mutat comuniștii autohtoni.

Domnul profesor universitar, Stelian Tănase și o scurtă istorie a statuii lui Stalin din București. Ce-aș vrea să vă mai întreb: cum ați caracteriza cultul persoanei lui Gheorghiu Dej și Nicolar Ceaușescu printr-o abordare comparatistă? A fost mai puțin, a practicat Dej sau, mă rog, oamenii lui Dej, administrația lui Dej a practicat un cult al personalității mai puțin intens decât al lui Ceaușescu?

Nu, s-a întâmplat că, sigur, în prima etapă nu puteau să-și permită liderii comuniști din statele sovietizate să devină niște mici stalini. A încercat Tito și nu i-a mers și s-a întâmplat că în 1956, când s-a denunțat cultul personalității, n-a mai putut fi vorba de cult al personalității pentru ei. Cât despre Ceaușescu, el s-a comportat ca și cum el ar fi descoperit valențele cultului personalității, și cum spuneam înainte, a fost în exces ca în tot ce-a făcut. El a fost un individ excesiv, exceptând partea aceasta, de viață privată, dar în privința puterii care i-a monopolizat de fapt, existența, a fost în tot ce-a făcut, excesiv.

Iar să nu uităm că Dej, cel puțin în primii ani avea și o concurență adică nu era chiar principalul lider, erau și alți lideri moscoviți, adulați in aceste celebrări, manifestări, portretele lor erau afișate numele erau strigate în lozinci, celebra lozincă „Ana, Teo, Luca, Dej, bagă spaima-n burghezi” deci iată că nu este singurul este asociat cu alti tovarăși ai săi.

Ba încă e al patrulea

Și este ultimul, mă rog, interpretările sunt că fiind într-o relație mai puțin apropiată cu Moscova, deoarece era în închisoare, nu reușise s-o cunoască, să ia lumina de la Moscova suficient, dar el se impune, și iată vorbim astăzi despre cultul lui, nu al lui Pauker, Luca sau Teohari.

Din pacate aici trebuie să încheiem o altă ediție a emisiunii Istorica , doamna Lavinia Betea, domnule Ilarion Țiu, vă mulțumesc, mulțumesc și ascultătorilor.

Cultul personalităţii lui I.V. Stalin în România  5 Martie 2013 Comentează  de George Popescu

Invitaţi: prof. dr. Lavinia Betea – Universitatea „Aurel Vlaicu!, Arad şi asistent dr. Ilarion Ţiu, - Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir“, Bucureşti.

Share on emailShare on facebookShare on twitterShare on diggShare on linkedinMore Sharing Services1

Iosif  Visarionovici Stalin

Cultul personalităţii este un instrument propagandistic sau un ansamblu de măsuri ale unui aparat de propagandă ce a ilustrat diverse perioade ale timpului. Nu ar fi ceva nou nici pentru Egiptul antic sau pentru Persia şi nici pentru imperiul lui Alexandru Macedon, însă precizia şi detaliul ce-l însoţesc în secolul al XX-lea desăvârşeşte un tip de protecţie acordat autocratului.

Sunt suficiente dovezi că lauda şi supra-îngroşarea calităţilor unui lider al partidului unic fie al uneia sau alteia dintre extremele câmpului politic au legături cu psihologia individului, a personajului politic, cu psihologia politică întrebuinţată la nivelul cel mai înalt al deciziei. De asemenea poate fi încadrată şi ca un efect al dizarmoniei psihice.

Iosif Vissarionovici Stalin a întruchipat pentru românii trăitori ai obsedantului deceniu cumulul celor mai aspre şi incurabile defecte, însă e de remarcat precizia cu care acţiona maşinăria propagandistică a Blocului de Est aflat în confruntarea cu Occidentul, în reprezentările Războiului Rece.

Noua putere comunistă de la Bucureşti a primit necondiţionat această provocare ce curând s-a transformat într-un mod de existenţă, în condiţiile date de Conferinţa de pace de la Paris şi înţelegerile dintre Marile Puteri, impuse ţării noastre.

Mai puţin ca o scuză, comuniştii români, cel puţin în primul deceniu de după război au întreţinut cu suportul sovieticilor legitimitatea ca partid unic şi lupta pentru câştigarea obedienţei maselor.

Oamenii de rând mai cunoscuseră tentative ale proslăvirii persoanei Conducătorului şi în timpul regimului de autoritate regală al lui Carol al II-lea, al generalullui, viitorului mareşal Ion Antonescu, dar nici Gheorghiu Dej sau Nicolae Ceauşescu nu au fost excepţii, fiecăruia dintre cei patru fiindu-le necesare nuanţările.

Cei mai mulţi oameni au privit cultul persoanei lui Stalin ca pe ceva dat, fiind mai puţin exteriorizaţi şi mai mult preocupaţi de propria existenţă, propria supravieţuire. Aceasta nu-i culpabilizează în mod unitar şi general. Voinţa liderilor a avut mai întotdeauna câştig de cauză în astfel de dispute.

Regimul Gheorghiu Dej a avut două momente de puseu ale personalităţii liderului său. În anii 1951 şi 1961, când părea că întreaga naţiune îl sărbătoreşte pe liderul român, primul pentru a marca diferenţele dintre Dej şi grupul moscovit, încă se dădeau lupte grele pentru supremaţia în partid, celălalt pentru a arăta celor mai mulţi, aflaţi în afara perimetrului carceral că noua orientare politică , respectiv distanţarea graduală faţă de sovietici şi practicile lor de conducere în spaţiul Europei de Est este reală şi în beneficiul tuturor.

5 septembrie 1951 : Hotărârea Consiliului de Miniştri în 13 puncte prevedea cu prilejul celei de-a 50-a aniversări a lui Gheorghiu Dej o agendă pentru sărbătorit: adunări solemne la toate nivelurile, angajamente şi promisiuni luate de cetăţeni, publicarea de cărţi omagiale, culegeri de texte şi studii, biografii oficiale, reprezentări în arta timpului, realist-socialistă.

De asemenea se acordau ordine şi medalii, numele conducătorului apărea în administraţia teritoriului – regiunea Stalin, cu oraşul omonim, Braşov – I.V.Stalin, Poiana Braşov devenea Poiana Stalin, fabrici şi artere de circulaţie primeau numele liderului, fie de la Moscova, fie de la Bucureşti.

Lista era completată de organizarea unor spectacole grandioase. În anul 1961 la o altă aniversare, exponenţii partidului unic în materie de propagandă se lăudau cu obţinerea voluntară a 2. 319 993 de semnături din partea tinerilor români ca omagiu adus liderului de partid şi de stat.

Este adevărat că Gheorghiu Dej a încercat anul următor – 1952 - după neutralizarea grupului moscovit (A. Pauker, V. Luca, T. Georgescu) să minimalizeze expunerea sa prin cultul propriei persoane, grandoarea sărbătoririi şi menţionărilor sale şi ale celorlalţi lideri ai PMR fiind permise la vârste rotunde (50, 60,70 şi 80 de ani).

O altă cauză a diminuării cultului persoanei lui Gheorghiu Dej a constituit-o prezentarea Raportului secret al lui N.S.Hruşciov la cel de-al XX-lea Congres al PCUS şi presupusa reformare comandată a statelor din Europa Răsăriteană.

Cât despre cultul lui I.V. Stalin acesta s-a prăbuşit literalmente la moartea sa. Anul 1956 a pus capăt multor credinţe şi mituri ale comuniştlor din Blocul de Est în corelaţie cu izbucnirea revoltelor din Polonia şi Ungaria.

[1]Dreaptăhttp://dexonline.ro/definitie/oblu


×

We use cookies to help make LingQ better. By visiting the site, you agree to our cookie policy.