Radio Romania History, Bizant 1

Istorica – Cu George Popescu la Radio România Actualităţi.

Bună seara!

Imperiul Bizantin, bizantinism, bizanţ  sunt noţiuni ce definesc o lume apusă cu multe secole în urmă, însă ale căror vestigii au rămas. Bizantologia îşi datorează revilimentul Occidentului, care a decoperit o lume, o cultură şi un mod de viaţă aproape necunoscut până în secolul al XIX-lea. Reprezentanţii Romantismului au avut o mai mare aplecare pentru acest obiect de studiu, relevând că Imperiul Roman nu a pierit odată cu anu 476, ci a continuat până la apariţia otomanilor la porţile Europei şi chiar s-a propagat şi ulterior căderii Constantinopolului.

Ce-ar avea Ţările Române cu Imperiul Bizantin?

Suficiente legături. Organizarea statală, biserica, cultura sunt impregnate de influenţa bizantină, cu precădere în statele româneşti extra-carpatice. Propunem în această ediţie un parcurs în limita timpului prin Ţara Românească şi Moldova, pentru a identifica moştenirea bizantină în aceste locuri. Invitaţi sunt domnul profesor universitar doctor Ştefan Andreescu şi domnul Ernest Oberlander – Târnoveanu, director general al Muzeului Naţional de Istorie a României.

-       Bună seara, domnule profesor Andreescu!

-       Bună seara!

-       Bună seara, domnule director Oberlander!

-       Bună seara şi dumneavoastră şi ascultătorilor noştri.

-       Ascultătorii ne pot scrie la următoarea adresă de e-mail:istorica@radioromania.ro.

Ne puteţi asculta şi pe internet în direct şi în reluare de la adresawww.romania-actualitati.ro. Mai bine de 1000 ani, existenţa romanităţii orientale, dacă o putem numi aşa, nu poate fi explicată concentrat într-o frază. Însă pentru o mai bună înţelegere a ascultătorului, ce i se poate ataşa relaţiei Imperiul Bizantin - Ţările Române?

-       Dacă vreţi, aş începe prin a sublinia durata influenţei bizantine în spaţiul românesc.

Un coleg bizantinist, profesorul Tanaşuca a dezvoltat pe larg o observaţie că cel din urmă domn care a fost uns la Contantinopol, uns de către patriarhul ecumenic, aşadar în spirit bizantin, a fost Alexandru Ioan Cuza în 1864. Acesta a fost ultimul gest simbolic al prezenţei dispărutului Bizanţ la Nord de Dunăre. Au însemnat foarte mult pentru că a fost recunoaşterea oficială, să spunem, a lui Cuza, îndată după lovitura de stat din 1964 – deci ca monarh în toată plenitudinea manifestării sale. A doua observaţie pe care aş face-o de la bun început ar fi că există o conotaţie contemporană a dezbaterii acestei teme. În Occident, după 1990, s-a manifestat un curent de gândire care a negat posibilitatea apropierii dintre Est şi Vest, tocmai pe temeiul apartenenţei la o altă civilizaţie decât civilizaţia occidentală; ceea ce se poate repede demonstra că e o idee care nu are temei, dat fiindcă a existat o întrepătrundere continuă între cele două spaţii, de ajuns să spunem că întreaga civilizaţie greacă a devenit perceptibilă şi descifrabilă în spaţiul occidental, îndată după căderea Constantinopolului, când o mulţime de refugiaţi din Bizanţ s-au dus în Occident. Dar este şi o conotaţie actuală pentru această dezbatere şi cred că putem deja să trecem la elementele concrete.

-       Domnule Oberlander, domnule director, cuvântul “balcanic” cât şi cuvântul “bizantin” au nişte conotaţii peiorative, cel puţin după 1990, cine a scris, cine a vrut să scrie, cine a putut să scrie şi cine n-a vrut să scrie, ne aduce aminte că aceste cuvinte nu ar fi tocmai proprii tipului nostru de cultură, de civilizaţie în care am trăit şi trăim în continuare.

Sunt marcări negativi când vorbim de bizantinism sau de balcanism.

-       Sigur, nu e uşor să dai un răspuns solomonic la o problemă atât de complicată.

Atât peninsula Balcanică, cât şi Bizanţul, sunt zone de veche civilizaţie şi poate astăzi pare paradoxal, dar într-o vreme, occidentalii puteau să fie consideraţi barbari faţă de civilizaţiile care se dezvoltau în zona pe care azi o desemnăm ca peninsula Balcanică. În acelaşi timp însă, nu putem să facem abstracţie de faptul că, pe măsură ce societatea occidentală a evoulat începănd cu secolul al XII-lea, s-a căscat o prăpastie din ce în ce mai mare între cele două părţi ale Europei, prăpastie care nu a fust umplută nici până în ziua de astăzi şi probabil că vor mai trece încă multe secole până când Europa va fi acel monolid pe care şi-l doresc unii dintre noi, ca o zonă de civilizaţie compactă în care vechile elemente să transpară numai la nivel regional. Atât Bizanţul cât şi Balcanii, astăzi pot avea o încărcătură peiorativă, în măsura în care ele acoperă anumite comportamente politice, dar nu numai politice, pentru că occidentalii sunt şocaţi de felul în care unii oameni care vin din Europa de S-E se comportă şi nu-i înţeleg. Pe de altă parte, ceea ce se cheamă bizantinism poate să fie însă expresia unei evoluţii foarte îndelungate, o subtilitate în care diplomaţia înlocuieşte forţa. Bizantinismul s-a născut dintr-o veche practică a Imperiului Roman preluată de zona lui răsăriteană şi dusă la înalte culmi de perfecţiune. Să-I învrăjbeşti pe unii împotriva altora, să foloseşti banii ca să rezolvi acolo unde forţa ta nu este suficientă şi în final să-ţi impui punctul de vedere, că tu eşti centrul lumii şi că totul se învârte în jurul tău. Pentru căteva secunde civilizaţia europeană a stat pe un pilon important care se cheamă Imperiul Bizantin şi ai cărui moştenitori suntem, sub o formă sau alta, cu toţii. Europenii datorează foarte mult bizantinilor pentru că o bună parte din Renaştere sau ceea ce se cheamă Renaştere a pornit de la redescoperirea textelor şi civilizaţiei greceşti şi chiar romane, transmisă prin filieră bizantină.

-       Da, eu aş vrea să intervin şi să cobor puţin pe pământul românesc, spunând că aşa cum am amintit mai devreme dacă Alexandru Ioan Cuza a fost ultimul domn uns la Constantinopol, începuturile relaţiilor politice româno-bizantine datează din momentul în care sunt întemeiate cele două state româneşti.

Or, trebuie foarte mult…

-       Secolul XIV…

-       Mijlocul secolului al XIV-lea şi trebuie subliniat că a fost vorba de o opţiune a factorilor politici de la noi, în condiţiile în care un prea puternic regat, cum era Regatul Ungariei în acel moment, tindea să ajungă la Marea Neagră şi domnii români aveau de ales între două centre de legitimitate: Roma sau Constantinopol.

Opţiunea a fost pentru Constantinopol, care asigura un anume grad de independenţă statelor româneşti. Nu era sistemul pseudo-vasalic de tip occidental care însemna o dependenţă foarte accentuată. Or, de aici cred că trebuie să plece toată discuţia, în măsura în care toate elementele care ne-au parvenit odată cu opţiunea pentru patriarhatul ecumenic, pentru ortodoxie, a însemnat piatra de temelie a statelor… Ţara Românească întâi şi Moldova. Sigur că o serie întreagă de elemente ne-au parvenit prin filieră sud-slavă, adică e vorba în primul rând de limba liturgică, de cancelarie, de o serie întreagă de titluri. Dar pe de altă parte trebuie să fixăm şi nişte limite ale acestei influenţe, ale acestei înrâuriri, dat fiindcă dacă este foarte adevărat că în urma căderii Constantinopolului, Ţările Române şi-au asumat un rol remarcabil în conservarea de tradiţii în primul rând bisericeşti, totuşi există şi nişte confluenţe cu Occidentul, se văd în diverse momente cum ar fi de pildă, să spunem în vremea lui Ieremia Movilă, în sfârşitul secolului al XVI-lea, îmi aduc aminte acum de acoperământul de mormânt care este un tablou polonez de factură occidentală clară într-o biserică în întregime ortodoxă şi respectând toate elementele respective.

-       Cu alte cuvinte, Ţările Române nu au negat, nu au respins o relaţie statornică cu Occidentul cel puţin până la căderea Constantinopolului.

Au fost contacte.

-       Sigur că da, de ajuns să privim la Curtea de Argeş portretele domnilor…sau la Cozia, portretul domnului Mircea cel Bătrân, veşminte pur occidentale, sau descoperirile de la Curtea de Argeş.

Deci este vorba de contopirea a două influenţe, însă preponderent a fost aceasta bizantină în măsura în care asigura, cum am spus, o legitimitate şi o poziţie mai importantă decât dacă ar fi fost în cealaltă zonă. Sigur, supravieţuirea bizantină s-a văzut diverse moduri: ajutoarele pentru Orientul ortodox, în primul rând pentru muntele Athos, acest efort material dădea o anume autoritate şi legitima în continuare diverse familii care ajungeau pe tron. Era un gest ajutorul acesta către mănăstirile din centre de asemenea anvergură; dădea un anume grad de legitimare diverselor ramuri dinastice care se impuneau într-un moment sau altul.

-       Chiar şi Mihai Viteazul domnitorul, chiar a făcut…

-       Da, sigur că da.

Aducerea moaştelor…în sfârşit, toate lucrurile astea făceau parte dintr-un întreg ansamblu de elemente care asigurau prestigiul persoanei respective. Bine, în cazul lui Mihai Viteazul există tradiţia că originile lui cantacuzine prin mamă care are anumite elemente pozitive, ceea ce-l făcea pe Iorga să spună că se înţelege mai bine figura lui Mihai dacă îl vedem prins în acest păienjeniş de relaţii post-bizantine, de familii, mari familii de arhonţi, cum era şi cea a cantacuzinilor din momentul acela.

-       Domnule profesor Andreescu, ar fi îndreptăţit să credem că bizantinii ne-au oferit şi un model politic de organizare a statului?

-       Da, categoric.

Dacă te uiţi la demnităţile din sfatul domnesc marea majoritate sunt de origine bizantină, “spătar” e acelaşi lucru ca…

-       Logotet.

-       Da, exact.

Nu ştiu dacă “agă”…ăsta vine din Turanic…

-       Adică formula aceasta de basileum, de putere duală – există putere duală în Imperiul Bizantin?

S-a transferat şi-n Ţările Române?

-       Da, dar…vedeţi, aici ajungem la o altă problemă: aşa-numita idee imperială.

În Ţările Române e o controversă de dată nu foarte veche şi aici obiecţía unui profesor şi-al meu şi spune “Domnule, nu putem vorbi de o idee imperială în Ţările Române atâta vreme cât nu există un patriarh.” Fiindcă în Bizanţ asta însemna: patriarh – împărat alcătuiau dualitatea. Or, la noi au fost încercări de patriarhat, în vremea lui Vasile Lupu, mai devreme în vremea mobiliştilor, dar niciodată nu s-au concretizat. Deci sun nişte limite în a vedea imitarea completă. Sunt anume elemente care au fost preluate.

-       Domnule Director, în ce fel se reflecta modelul politic bizantin în Ţările Române?

-       Felul în care se comportă principele ca stăpân de drept divin al întregului teritoriu al Ţării… El reînnoieşte la fiecare urcare pe tron actele de proprietate.

Acest lucru vine din practica bizantină. De asemenea, întâlnim în costumul princiar, în anumite perioade, elemente care evident vin din imperiul bizantin.

-       Cu însemnele puterii.

-       Însemnele puterii…cum sunt reprezentările lui Mircea cel Bătrân pe unele tipuri monetare cu sacos, cu coroană, cu lance şi cu glob cruciger.

Acesta nu este un model occidental, ci este un model care îl regăsim în secolul al XIV-lea şi al XV-lea în iconografia imperială bizantină. Sigur însă că cele mai puternice elemente sunt la nivelul organizării instituţiilor statale, principalele instituţii ale statului. Aceea de a percepe taxele şi impozitele. Chiar foarte multe dintre impozite au denumiri greceşti, sigur trecute probabil prin filieră sud-slavă, dar originea transpare fără problemă. De la taxa pe vin şi peşte sau alte produse de export, care se chema părpărul în Ţara Românească, până la fumăritul, care nu este altceva decât traducerea cavniconului, impozitul pe vetrele de foc. Practicile fiscale, recensămintele periodice o dată la 5 ani, existenţa unor catastife fiscale – sunt de evidentă tradiţie bizantină. În plus, cancelaria este organizată după modelul bizantin, logofeţii – care nu sunt altceva decât preluarea termenului de logotetos din greaca medievală – au o funcţie importantă atât ca persoane care controlează politica externă, dar şi administrează o serie de elemente din viaţa curţii şi raporturile cu celelalte autorităţi ale statului. Vistierul, marele vistier – sunt moşteniţi nu numai ca nume, dar şi ca funcţii, din Imperiul Bizantin. Ba chiar separarea care astăzi este puţin cunoscută între bunurile publice şi bunurile private! Există o casetă a voievodului, după cum există şi o casetă a lui personală. Şi acest lucru vine din Imperiul Bizantin unde exista o separare între ceea ce este public şi ceea ce este privat în administrarea bunurilor fiscale, a bunurilor funciare şi aşa mai departe. Sunt însă şi alte elemente, în ceea ce priveşte, de exemplu, organizarea militară: comisul – denumirea lui este preluată mot-à-mot din tradiţia şi organizarea bizantină; el este în Imperiul Bizantin şeful grajdurilor şi are o funcţie foarte importantă, avănd în vedere rolul strategic al calului în războiul medieval. Dar şi alte funcţii pe care le găsim sub denumiri slave sau turanice cum este şetrarul, care are grijă de cortul princiar, este o traducere bizantino-balcanică a unei funcţii care se găsea în Imperiul Bizantin. Sigur că sunt foarte multe elemente, chiar dacă astăzi trebuie să le cercetezi cu mare atenţie ca să vezi originea lor bizantină, însă până la începutul epocii moderne multe din demnităţile administrative şi politice din statele româneşti erau încă în vigoare, chiar dacă erau golite de conţinut şi erau tot mai onorifice. De altfel, această pletore de funcţii reale şi demnităţi pentru persoane care nu mai sunt în funcţie vine tot din practica bizantină unde întâlnim o distincţie clară între cei care au funcţia şi îşi exercită atribuţiile pentru că sunt executanţii voinţei princiare şi foştii membri ai aparatului administrativ care nu mai joacă practic decât roluri decorative, pe măsură ce domnul nu îi cheamă ca să le încredinţeze alte funcţii. De asemenea, foarte interesant este felul în care se comportă aristocraţia din Ţările Române. Ca şi în Imperiul Bizantin, până foarte tărziu, nu a existat o aristocraţie de sânge. Imperiul Bizantin era un imperiu meritocratic. Acelaşi lucru este în bună măsură şi în Ţările Române, unde atâta timp cât ocupi o funcţie eşti important, după care dacă nu ai funcţia eşti o persoană de mâna a doua.

-       Să trecem puţin şi la felul în care a rodit această civilizaţie bizantină pe pământ românesc şi îmi vine în minte, bineînţeles, un fenomen din domeniul istoriei artei.

Se ştie, toate bisericile noastre, veşmântul lor respectă erminia bizantină, veşmântul pictural…însă s-a născut în Moldova de sfărşit de secol XV, mai ales în vremea lui Petru Rareş, acel fenomen extraordinar al picturii exterioare, care nu se întâlneşte nicăieri în lume în această formă extinsă: biserici întregi, acoperite de sus până jos de fresce. Or asta reprezintă o contribuţie românească în tradiţia artei şi ansamblului culturii bizantine. În al doilea rând, fiindcă suntem în anul în care se celebrează 1700 ani de la edictul de la Milan, trebuie să amintim aici în ce măsură modelul constantinian a însemnat ceva pentru voievozii români. În cazul lui Ştefan cel Mare avem dovada fermă că citea viaţa lui Constantin în redactarea lui Eftimie de la Târnovo şi biserica de la Pătrăuţi în 1487 adăposteşte o scenă care l-a uimit şi pe un istoric al artei bizantine precum Andrei Grabar, aşa-numita Cavalcadă a Sfintei Cruci, care împodobeşte peretele de Vest al pronaosului. Şi sunt multe alte exemple care atestă acest cult al lui Constantin cel mare într-o viziune de tradiţie bizantină. După Ştefan cel Mare putem să-l amintim pe Ieremia Movilă care, la Suceviţa, îi pune pe împăraţii Constantin şi Elena – e vorba de mama lui Constantin, îi pune în continuarea portetelor familiei sale, ceea ce este clar un model de urmat, un model adoptat de Ieremia Movilă. Apoi sunt alţi doi. În primul rând Constantin Brâncoveanu la Hurezi, unde este zugrăvit un întreg ciclu al vieţii lui Constantin cel Mare, în pronaos, chiar în vecinătatea portretelor domneşti; şi sigur, Contantin Şerban, care a zidit actuala catedrală patriarhală şi a dedicat-o sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena. Am dat doar câteva exemple, dar asta îţi arată suficient ce a însemnat cultul respectiv în Ţările Române.

-       Întoarcem un pic înapoi în timp la 1204 - a patra cruciadă a deteriorat raporturile sau relaţiile între Imperiul Bizantin şi Ţările Române?

-       Imperiul Bizantin a continuat să trăiască în refugiu la Niceea…

-       A fost un conflict între creştini până la urmă.

-       Da, e adevărat.

El a lăsat urme evidente. E poate mai importantă ruptura de la 1204 decât cea din 1054 fiindcă niciodată Imperiul Bizantin nu s-a mai redresat după această lovitură. Deci el este refăcut după o jumătate de secol în 1261, dar a lăsat un sentiment de ură, de divorţ complet faţă de latini, faţă de…tocmai datorită acestei lovituri şi de aceea…

-       Explică şi poziţia bisericilor?

-       Da, sigur că da.

Până la un punct sigur că da. A fost clar influenţată această manifestare de forţă a Vestului. Pe de altă parte, aşa cum zicea tot un istoric de-al nostru, zice “Domnule, a fost într-adevăr ultima încercare de unificare a Europei, de-abia după 700 ani, abia acum dupa 1989, s-a reluat acest efort.” Deci poate fi privit, gestul, din două puncte de vedere. El a lăsat urme, în orice caz.

-       În Occident, în perioada Evului Mediu, către sfârşitul perioadei timpurii, nobilul avea un contract cu suveranul, dar şi obligaţii faţă de vasalii săi.

Onoarea rămânea unul dintre instrumentele cu care încerca să îşi ţină promisiunea. Un tip de relaţie contractuală ce nu e de găsit în Imperiul Roman de Răsărit. Avem aici de-a face cu autocraţi ce îndeplineau dubla funcţiune - de care a vorbit şi domnul director Oberlander – suveran şi şef al bisericii.

-       Raportul dintre, să zicem, domn şi mitropolit sau şi episcop, este interesant că avea drept domnul să înlăture, să retragă cârja unui ierarh dacă nu mai convenea din anume puncte de vedere.

Dar sigur că la noi nu a existat sistemul suzerano-vasalic de tip occidental. Existau cutume, legi care creau o dependenţă absolut clară în situaţii de război, când erau convocaţi cei care purtau arme şi puteau să le aibă, cum erau rezeşii sau ce însemnau aceşti oameni liberi. Se discută dacă a existat sau nu acel Dominium Eminens, adică o stăpânire integrală a domnului asupra teritoriului ţării, dar nu s-a constatat până în ziua de azi, de pildă pentru Ţara Românească, să existe un patrimoniu al domniei. Noi nu ştim încă la ora actuală, e una din necunoscute, în ce măsură a existat sau nu acest domeniu, fiindcă aşa cum a spus colegul Oberlander, şi mi-a venit în minte imediat exemplul lui Mihai Viteazul, era o separare clară între averea proprie şi averea statului. Mihai Viteazul…deci urmaşii lui Mihai Viteazul, revin în Ţara Românească după câteva zeci de ani, îşi cer să li se reconstituie domeniul şi să reconstituie pe baza tocmai a acestei separări, se stabileşte ce-a fost a lui Mihai Viteazul ca boier şi ce-a fost al domniei.

-       Ce-a funcţionat.

-       Ce a fost al domniei a fost altceva.

Şi se restituie numai ceea ce a aparţinut lui Mihai, nepoatei Ilinca şi cei care au revenit în Ţara Românească după câteva decenii.

-       În ce măsură biserica s-a constituit, aşa cum întâlnim deseori în explicaţii, în cărţi sau în studii, într-un element al afirmării statalităţii pentru Ţara Românească şi Moldova?

-       Este coloană vertebrală, biserica, a statului şi din această poziţie, sigur că asigura şi o permanenţă instituţională în clipa în care se dezlănţuiau aceste lupte dinastice de care pomeneam.

Biserica era totuşi un factor de continuitate, de permanenţă.

-       A fost şi arbitru, domnule profesor?

-       Şi arbitru a fost în anume momente, categoric.

A avut şi funcţia asta.

-       Pentru că-n Occident avem destule episoade în care Papa acţiona, chiar a avut şi armată.

-       Da, sigur.

Păi…chiar în vremea lui Mihai Viteazul, când şi-a numit singur mitropolitul, peste vreo doi ani îi scria patriarhului şi spunea că “din cauza vremurilor n-am putut să-ţi cer binecuvântarea”, dar se vede că era o tradiţie ca patriarhul să dea aprobarea finală pentru un ierarh.

-       Am vorbit de puterea mare pe care o avea domnitorul, dar despre boieri ce-am putea spune, ce moşteneau ei de la bizanţ?

-       Ei au ajuns totuşi să capete foarte multă putere.

Până la Mihai Viteazul deja aveau ceva putere, sigur că şi expansiunea Imperiului Otoman către Estul Europei şi chiar către Centru, i-au ajutat într-o bună măsură pentru că ei cereau schimbarea domnitorului.

-       Aveau o putere foarte mare, dar în acelaşi timp au fost cercetări care au arătat o anume specificitate a Ţărilor Române.

A existat şi o puternică pătură de ţărani liberi, care a supravieţuit până în secolul al XIX-lea şi asta în Ion Donat în primul rând, regretatul istoric, tocmai asta încerca să arate, deci a existat o luptă pentru echilibru cu marii boieri; o domnie de genul acesta e a lui Neagu E. Basarb. Fiecare regiune avea grupul ei de mari boieri, de familii care controlau regiunea respectivă şi care până la urmă încercau să impună un domn în confruntările respective. Şi aşa a fost cu craioveştii şi cu alţii care…şi-n Moldova şi nu e nimic ieşit din comun, exact. Cum erau în Burgundia, cum erau în Vest, la fel.

-       Sunt opinii că istoria Occidentului a fost mult diferită de cea a Europei Orientale, că aici au fost consemnate mai multe răsturnări de situaţie, că au fost comise mai multe crime politice, că au fost comise mai multe trădări, dar că era şi o acută stare de corupţie.

Nu erau în lumi diferite, nu? Totuşi…

-       Nu esenţialmente diferite, dar sigur erau şi elemente care-i deosebeau foarte net.

Hai să ne întoarcem la problema corupţiei. Corupţia este endemică în lumea mediteraneană şi în lumea medievală. Funcţiile se cumpără, sângele impozitelor se arendează, multe alte taxe se scot la licitaţie şi atunci evident, cine are bani accede acolo unde în mod obişnuit nu ar fi putut să acceadă niciodată.

-       Spre deosebire de Nordul Europei, nu?

-       Şi-n Nordul Europei dacă ne uităm în documente din secolul al XIII-lea, al XIV-lea, şi pentru Anglia şi pentru Franţa şi pentru state germane întâlnim fenomene care astăzi le putem defini fără îndoială ca fiind acte de corupţie.

Atunci erau fireşti. Sigur însă că în separarea treptată şi întărirea legii, care are loc mai ales în lumea protestantă după secolul al XVI-lea, a făcut ca o serie de practici care până atunci erau acceptabile să nu mai fie acceptabile, lucrurile să fie clar reglementate. Şi în Imperiul Bizantin până în secolul al X-lea, forţa statului era suficient de mare în majoritatea situaţiilor, ca să asigure respectarea legii şi o coerenţă în practica judiciară. Pe măsură ce imperiul slăbeşte, forţele centrifuge fac ca regiuni întregi să nu mai poată fi controlate în adevăratul sens al cuvântului şi atunci asistăm la ceea ce se cheamă practici de acest gen: fie abuzuri fiscale, fie abuzuri legale. În ceea ce priveşte Ţările Române, nu cred că erau mult mai corupte în Evul Mediu decât erau alte state vecine. Sigur însă că la noi legea a fost foarte slabă; nu că nu ar fi existat, ci că cei care o aplicau, o aplicau într-un mod original. Deci ideea că românii sunt deosebiţi de alţii e o prostie. Sigur.

-       Dar avem norme juridice scrise, nu?

Cel puţin bizantinii le-au lăsat…

-       Erau şi în Ţările Române.

Legea naţională, legea pământului era cunoscută, după care începând cu secolul al XV-lea, avem copii ale textelor legislative bizantine. Iar când apare legislaţia în limba română în secolul al XVII-lea, pe vremea lui Vasile Lupu şi Matei Basarb, sunt preluate ad literam părţi întrgi din legislaţia bizantină mai veche, fie că este vorba de legislaţia lui Leon al VI-lea, fie că este vorba de basilicale, de nomocanoane şi multe altele. Iar legislaţia din pragul Epocii Moderne a lui Caragea, de exemplu, este o încercare de a adopta coduri bizantine la o societate care era la 1000 ani distanţă faţă de ceea ce se scrisese în acele coduri bizantine.

-       Dar autoritatea legii nu putea fi totuşi decisă mai ferm?

-       Şi era decisă în anume împrejurări; mă tot găndeam acum la diverse exemple ca să dăm culoare acestei discuţii.

Ştiţi, la 1585 fuge din Ţara Românească ca să scape de turci pentru Cercel, care pleacă cu o sumă considerabilă.

-       Cică a plecat la curtea Regelui Franţei?

-       Sigur, că de-acolo a venit în primul rând şi pe urmă a plecat după aproape 2 ani de zile încărcat cu care, cu avere.

Şi la un moment dat a încredinţat la zece boieri nişte bani albi pentru zile negre dincolo de munţi.

-       Plasament bun până la urmă, nu?

-       Aflaţi că unul dintre ei a fost Teodosie Rudeanu.

Nu ştiu, i-a dat 6000 de educaţi…în sfârşit. Şi este tras la răspundere să dea înapoi întreaga sumă un fiu al lui, la 1620, după 35 ani, că erau bani ai vistieriei. Deci iată cum se lucra când era o situaţie de genul acesta. Pe urmă e celebrul caz din vremea lui Matei Basarab, cu grupul de boieri care duc haraciul ţării şi au lipsit nişte pungi şi au fost imediat capturaţi şi traşi la răspundere. Aşa că sunt împrejurări în care se vede că justiţia se aplica foarte rapid.

-       După căderea Constantinopolului în anul 1453 sub autoritatea otomană, cum vedeţi rolul bisericii ortodoxe, suferă o scădere?

-       Patriarhul de la Constantinopol, până la un punct se substituie şi împăratului, ăsta e adevărul.

Iar biserica în sine este esenţială pentru întregul spaţiu post-bizantin. Pomeneam aici de marile centre ale ortodoxiei care supravieţuiesc, sigur, plătind tribut turcilor; cum era muntele Athos, chiar domnii români preiau tributul la un moment dat şi îl plătesc. Dar în genere, această civilizaţie bizantină supravieţuieşte în primul rând prin biserică, asta este clar; în teritoriile ocupate de ototmani mai ales, în tot Sud-Estul Europei.

-       Domnule director Oberlander, ştiţi de influenţe ale civilizaţiei bizantine în Transilvania?

S-au putut manifesta? Sigur că dacă ne gândim la comunităţile româneşti, da, putem să o luăm şi aşa, pentru că ei erau ortodocşi şi că mare parte provenea din Imperiul Bizantin.

-       Poate cel mai elocvent exemplu de raporturi politice este consemnat de Anonymous, care ne transmite o posibilă discuţie între Menumorut şi un şef maghiar.

Şi Menumorut spune că o domnie politică nu poate să vină decât de la împăratul de la Constantinopol şi el, prin strămoşii lui are această legitimitate. Sigur însă că în mediul ortodox care supravieţuieşte cuceririi a existat o continuă alimentare a influenţelor bizantine în Transilvania până în pragul Epocii Moderne. Liturghia, scrierea cu caractere chirilice, inclusiv practici juridice la nivelul comunităţilor româneşti sunt venite din lumea bizantină. În ceea ce priveşte restul populaţiei, mai degrabă au fost contacte economice, e clar. Mai ales în secolul al XIII-lea şi apoi în prima jumătate a secolului al XIV-lea, Transilvania a fost un avanpost al statului maghiar spre Dunăre şi spre lumea pontică şi au existat contacte cu grecitatea bizantină de la gurile Dunării din Dobrogea sau din Sudul Moldovei. Noi vorbim foarte puţin de faptul că pe o parte din teritoriul actual al României au existat comunităţi de greci, care sunt urmaşii grecilor veniţi în secolul al VII-lea sau al VI-lea î.e.n. (înaintea erei noastre) şi care au supravieţuit migraţiei popoarelor şi au rămas ca o comunitate vie până în primii ani după primul război mondial. Nu întâmplător, de exemplu, la Sinistra, una din inscripţiile care vorbeşte de Mircea cel Bătrân este redactată în limba greacă, după cum o grecitate foarte puternică a existat pe coasta Mării Negre de la gurile Dunării până la Constantinopol în tot Evul Mediu. De altfel şi în Ţările Române a existat o emigraţie bizantină înainte de cucerirea imperiului şi în secolul al XV-lea unul din personajele importante este un lascaris care joacă un rol de seamă de-a lungul a mai multe domnii în contextul mânuirii banilor. Sunt experţi în mânuirea banilor şi începând cu secolul al XIV-lea, la sfârşit de secol XIV, pentru mulţi greci Ţările Române sunt un fel de Ţară Promisă unde vin să facă afaceri. Avem texte satirice în care se vorbeşte despre îmbogăţiţii greci care au făcut afaceri în Ţările Române şi după aia vin în imperiu înapoi şi-şi dau aere de mari seniori.

-       Revenind la întrebarea dumneavoastră, că mă gândeam şi eu la ea, cu Transilvania şi influenţa bizantină, cred că cel mai elocvent lucru este fenomenul unirii cu Roma la sfârşiul secolului al XVII-lea, care nu a putut să înlăture ritul răsăritean.

Adică românii s-au unit cu Roma, greco-catolicii aşa numiţi, însă ritualul este exact ritualul tradiţional; a fost o rezistenţă enormă şi s-a păstrat ritualul bizantin. Iar pe de altă parte, săpăturile arheologice încep să scoată la lumină un moment din istoria Transilvaniei, în jurul secolului X la Alba Iulia – au ieşit la suprafaţă urmele unei basilici de tip bizantin care a precedat cu puţină vreme actuala catedrală. În sfărşit, există documente la Cenad a existat – unde era ducatul lui Ahtum; se pare că în secolul XVIII se mai vedeau încă urmele unei biserici ortodoxe bizantine.

-       De altfel şi maghiarii, mai ales cei care au trăit în zonele de Sud şi Est, Banat – Transilvania, au intrat relativ de timpuri în sfera de interese politice şi apoi ideologice a Imperiului Bizantin.

Primii şefi maghiari, între care este şi Gyula, este creştinat la Constantinopol şi se întoarce de acolo cu un mitropolit al Turchiei, al Ungariei, Hierotheus, care a păstorit undeva la Nord de Carpaţi. De altfel, conflictul dintre Ştefan I şi rudele lui este şi un conflict între Ştefan care este creştinat în ritul occidental şi rudele lui care erau creştini de tip bizantin. Deci inclusiv la nivelul unor grupuri venite în spaţiul românesc, pe lângă populaţia locală există o certă influenţă bizantină la începuturi. De altfel şi în secolul al XIII-lea, după cruciada din 1204 a existat o biserică de rit răsăritean care recunoştea autoritatea Papei. Deci biserica greco-catolică nu este o invenţie târzie a habsburgilor; a fost un experiment pe care l-au realizat papalitatea împreună cu crucea… şi în Cipru, dar şi în Imperiul Bizantin, inclusiv în Ungaria; pentru că în Ungaria existau comunităţi religioase foarte importante ortodoxe care şi-au păstrat ritul lor şi aspectele exterioare, recunoscând însă autoritatea Papei. Papa a dorit un singur lucru foarte tare: să fie el recunoscut ca şi cap al bisericii, ca urmaş al Sfântului Petru.

-       A dăunat Ţărilor Române interpretarea pe care a oferit-o Rusia sub Petru I şi Ecaterina a II-a curentului bizantin, civilizaţiei bizantine?

-       Bine, aici sunt două lucruri diferite, sunt un pic diferite, da.

Există dacă vreţi o succesiune în etapele bizantine ale lumii post-bizantine şi se văd foarte bine la muntele Athos: o vreme în care Ţările Române sunt prezente permanent şi apoi etapa rusească, care-i mai târzie. Dar nu pot să spun că a dăunat într-un fel sau altul.

-       Nici măcar prin pretenţia de a fi a treia Romă?

-       Şi asta se discută acum - dacă a fost sau n-a fost – fiindcă foarte târziu apare ideea de a treia Romă.

De fapt de când înfiinţează Patriarhatul este mai curând această…deci 1589. Această idee, a treia Romă şi tot ăsta, în secolul XVIII se poate spune că a influenţat. Cantemir e prima victimă a sirenelor bizantino-ruseşti, da.

-       La celălalt capăt al Evului Mediu românesc de la 1711 la 1821, perioada fanariotă, este recepută cel mai bine, termenii peiorativi îi întâlnim mai des.

Se poate vorbi de o păstrare a elementului bizantin în perioada fanariotă sau vorbim şi de influenţe franceze, germane în perioada fanariotă?

-       Da…însă ce-a fost în esenţă regimul fanariot?

A fost un regim de [numai dominaţie?] de colaborare strânsă a unor elemente, adică ale grecităţii post-bizantine, cu stăpânii otomani. Asta a fost deci o formă de a exercita un control mai riguros asupra Ţărilor Române, că aici este vorba. Sigur că au existat elemente reformatoare, sigur că se discută de peste 150 ani în ce măsură au avut un rol pozitiv sau negativ. Cred că sunt amândouă lucrurile de luat în considerare. Nu pot să vorbim nici de un rol complet negativ, nici de un rol strict pozitiv.

-       Deci domnule director Oberlander, Ţările Române au fost vreodată în conflict cu Imperiul Bizantin?

-       Da, frecvent.

Pot să spun că…

-       Şi pentru ce?

-       Păi o dată ca moştenitor al ideii imperiale, Bizanţul a avut un program, chiar dacă nu l-a putut duce până la capăt, de a recupera moştenirea romană.

Nu uitaţi că un episod foarte interesant, venirea bulgarilor în 681, se leagă de o intervenţie la Nordul Dunării a bizantinilor. Constantin al IV-lea conduce o expediţie mixtă, navală şi cu trupe de uscat care acţionează la Nordul gurilor Dunării. Deci chiar în perioada foarte complicată din sfârşitul secolului al VII-lea, când Bizanţul este la rândul lui supus asediului avariilor şi mai târziu al arabilor. Bizantinii nu au renunţat niciodată la ideea de a contura teritoriile de la Nord de Dunăre. Sigur, avem apoi episoadele din secolul al X-lea, Nichifor al II-lea, Ioan Tzimiskes, Vasile al II-lea, care treptat readuc frontiera pe Dunăre. Din motive obiective, cine conturează Sudul Dunării trebuie să contureze şi capetele de pod de la Nord de Dunăre. Şi asta a făcut ca bizantinii să încerce să contureze aceste teritorii. Nu ştim foarte multe, dar de exemplu există un toponim care există până în ziua de astăzi, “fisura” în zona cazanelor a defileului Dunării. Acest termen este un termen tehnico-administrativ militar tipic bizantin. În Imperiul Bizantin, trecătoarele strategice foarte importante poartă numele de “fisuri”şi sunt conduse de un şef militar cu puteri foarte largi, care are autonomie deplină ca să ia măsurile cele mai importante, militare şi diplomatice, pentru a proteja aceste căi de acces. Apoi este episodul pe care-l ştim numai indirect, conflictul dintre Mircea cel Bătrân şi Manuel al II-lea, pentru moştenirea Imperiului Otoman. Dar nu e voba numai de moştenirea Imperiului Otoman în sensul de a folosi un pretendent sau altul pentru a-şi realiza propriile obiective politice, ci ştim foarte clar că otomanii i-au propus lui Manuel să-I restituie teritoriile de-a lungul Mării Negre până la frontiera Ţării Româneşti. Oricum, în vremea lui Mircea cel Bătrân, în primele două decenii ale secolului al XV-lea, Ţara Românească şi Imperiul Bizantin au fost în tabere adverse. Sigur că au fost adversităţi şi cu Moldova legate de recunoaşterea ierarhiei locale. Nu au fost lucruri foarte simple şi sunt convins că dincolo de modelul cultural, dincolo de influenţa civilizaţiei, dincolo de organizarea bisericească, au existat şi confruntări sub o formă sau alta. Mi-a venit în minte un episod, o invazie din 1323 tătărească, în Imperiul Bizantin la care participă şi românii şi ei sunt îmbrăcaţi şi înarmaţi la fel încât bizantinii nu şi-au luat seama că de fapt nu e vorba numai de tătari, ci este vorba şi de români. După cum un alt conflict interbalcanic, cel dintre Bulgaria şi Serbia, în care sunt implicaţi, ca de obicei, şi bizantinii şi ajung şi Ţara Românească şi Ungaria să fie angrenată, îi face pe români şi pe bizantini să fie în tabere diferite. Interesele statale, în toate vremurile, au depăşit ceea ce îi unea la nivelul civilizaţiei sau la nivelul comunităţii ortodoxe. Totuşi principii Ţărilor Române erau nişte oameni foarte realişti şi, vorba aceea “brânza-i pe bani”, se aplica şi în cazul modelelor mai strălucite.

-       Da, dar trebuie să vorbim şi de momentele de colaborare; cred că ar trebui chiar să le subliniem, sunt momente de pildă, în 1422 când este asediat Constantinopolul, printre apărătorii Constantinopolului s-a numărat un viitor domn al Ţării Româneşti, domn cruciad, Dan al II-lea, nepot al lui Mircea cel Bătrân, a fost trimis de bizantini la Cetatea Albă, deci în teritoriul moldovenesc şi de acolo cu ajutor moldovenesc îşi cucereşte tronul şi pe urmă acţionează pentru un front cruciad la Dunărea de Jos, de unde bănuiala, presupunerea că Bizanţul încerca să folosească forţele de la Dunăre în interesul lui.

Şi de data asta a reuşit. Fiindcă omul, timp de mai mulţi ani, a dat bătălii crâncene la Dunărea de Jos cu otomanii. Deci există şi varianta cealaltă, versiunea cealaltă a faptelor, şi a existat cred, în ultima perioadă a existenţei Bizanţului, a fiinţei Bizanţului, acel Bizanţ al Bisericii, “byzance d’église” cum era denumit, a existat un proiect permanent de antrenare a forţelor ortodoxe.

-       Coaliţia, pentru coaliţie.

-       Da, forţelor ortodoxe pentru sprijinirea…pe de-o parte erau tratative regulatini, care cereau întâi unirea şi pe urmă abia să dea ajutorul, şi pe de altă parte exista şi acest proiect al cruciadei ortodoxe şi Ţările Române figurau între elementele care pot fi folosite.

-       Da, dar şi-n acest caz, hotărârile Conciliului de la Florenţa, pe care sub presiune imperială, o parte din ierarhia bizantină o acceptă, declanşează reacţii şi anti-bizantine în Moldova, de exemplu, aici lucrurile sunt mai clare, dar probabil şi în Ţara Românească.

Aici ideea că Bizanţul este sursa de lumină nu a funcţionat până la capăt. Sigur, au existat raporturi care au oscilat de la un moment la altul, dar…

-       Da, istoria are volutele ei.

-       Aici se încheie o altă ediţie a emisiunii “Istorica”.

Domnule profesor Andreescu, vă mulţumesc! Domnule director Oberlander, vă mulţumesc!

-       Vă mulţumesc şi eu.

Mulţumesc şi ascultătorilor!

Regia de montaj Nicu Tănase şi Carmen Gheorghe; regia de emisie a fost semnată de Victor Mihăescu şi Mirela Drăgan; consultant ştiinţific doctor Olga Sand