×

LingQ'yu daha iyi hale getirmek için çerezleri kullanıyoruz. Siteyi ziyaret ederek, bunu kabul edersiniz: çerez politikası.


image

Poezie - Mihai Eminescu, Odin și poetul

Odin și poetul

Ei cer să cânt... durerea mea adâncă

S-o lustruiesc în rime și cadențe

Dulci ca lumina lunei primăvara

Într-o grădină din Italia.

Să fac cu poezia mea cea dulce

Damele să suspine, ce frumoase

Pot fi pentru oricine. Pentru mine

Nu. Și juni nătângi cu țigarete-n gură,

Frizați, cu sticla-n ochi, cu cioc sub dinți,

Să reciteze versuri de-ale mele

Spre-a coperi cu-espresia adâncă

Unei simțiri adevărate niște mofturi.

Mai bine-aș smulge sufletul din mine,

Aș stoarce cu o mână crudă, rece

Tot focul sânt din el, ca în scânteie

Să se risipe, pân-se va-njosi

Să animeze pe deșerți și răi.

O, și de-ați plânge chiar, dacă durerea

Adevărată și neprefăcută

V-ar topi ochii și a mea cântare

V-ar arde sufletul din voi... Atuncea

E și mai rău și-atunci și mai puțin

Va gândi cineva pe un moment

L-acel nefericit ce le-a avut.

Voi le citiți ca să puteți a plânge

Căci prin izvor de lacrimi mor dureri

Voi știți c-o mână oricare-ar fi v-atinge

Fruntea cea plină de sudori, și dulce

Va răcori bolnava fierbințeală

Și stavilă la lacrime va pune

C-o sărutare... La mine,

Ce singur stau cu fruntea-ntunecată,

Ce nu pot plânge pentru că durerea

Ochii-mi a stors și sufletul meu aspru

L-a împietrit... la mine

Nimeni nu va gândi, nici a gândit.

La ce? Au nu știu ei cu toții

Că dacă vor seca a mea durere

Cu mângâieri atuncea și izvorul

De cânturi va seca... Nebuni! vă iert...

O, mare, mare înghețată, cum nu sunt

De tine-aproape să mă-nec în tine!

Tu mi-ai deschide-a tale porți albastre,

Ai răcori durerea-mi înfocată

Cu iarna ta eternă. Mi-ai deschide

A tale-albastre hale și mărețe;

Pe scări valuri coborând în ele,

Aș saluta cu aspra mea cântare

Pe zeii vechi și mândri ai Valhalei.

„Bine-ai venit, tânăr cu ochi din ceriuri",

Râzând Odin și ridicându-și cupa

M-ar saluta. Și haina ceea lungă

Și albă creții ar arunca de neauă

Și părul lung mi s-ar îmfla de vânt.

„Un scaun pentru bard" și-n scaunul nalt

De piatră, cu sprijoanele lui nalte,

Eu m-aș simți că-s uriaș.

Și zeii mângâind lungele barbe,

Nălțând privirea-n bolțile antice

Spre a-și aminti dulci suveniri,

M-ar asculta spunându-le de lumea

Cea de pitici, ce virmuiește astăzi

Pe țărâna ce-au locuit-o ei.

„Lasă-i pustiei, cine-ar fi crezut

C-atât de mizerabilă a deveni.

Semința cea din zei născută".

Dar un bătrân ce sta-ntr-un colț de masă

Ridică cupa lui cu mied: „Ascultă,

Nu mi-i ști spune ce mai face țara

Ce Dacia se numea regatul meu?

Mai stă-nrădăcinată-n munți de piatră,

Cu murii de granit, cu turnuri gote,

Cetatea-mi veche Sarmisegetuza?"

„Nicicum, o, Decebal. O văd

Pentru întâia dată acum înălțată

Prin părul tău ca o coroană mândră,

Lucrată-n pietre scumpe ca-n granit."

„Dară urmașii acelor romani?"

„Ce să vorbesc de ei? Toți oamenii

Pigmei sunt azi pe vechiul glob... dar ei

Între pigmeii toți sunt cei mai mici

Mai slabi, mai fără suflet, mai mișei.

Romani sau daci, daci sau romani, nimic

N-aduce aminte de-a voastră mărire.

Orice popor, oricât de prăpădit

O piatră va găsi, sau o bucată

De fier ori de aramă, ca să sape

Cu ea urmele-adânci ce le-ați lăsat

Voi oameni mari, ce stați acum cu zeii

Și ospătați cu ei în colbul negru

Uitat ș-ușor al vechiului pământ.

Dar ei... De-ar merge-n sud și nord nimica.

Sunt ca o laie de nomazi și de lăieți

Ce stau deocamdată numai pre pământul

Ce l-au cuprins, spre a fi alungați

De alt popor mai tare, iubitor

De cele ce-au trecut, ce-s rădăcina

Și gloria celor ce sunt."

„Ah! ce-am dori în ora morții mele,

Roma să guste pân-în fund păharul

Mizeriei și-a decăderii, într-atât

Încât să se desprețuiască ei pe sine

Asta s-a împlinit... Romanii vechi și mândri,

Învingătorii lumii, au devenit

Romunculi... Dar cu ce s-ocupă ei?

Or fi crescând căței, or fi-nvățând

Să strige ca cucoșii... un popor

Ce se desprețuiește pe el însuși trebui

S-ajungă la d-acestea."

„Nu, vorbesc franțuzește și fac politică."

„E tot atâta."

„De unde vii?" întreabă Odin blând.

„Am răsărit din fundul Mărei Negre,

Ca un luceafăr am trecut prin lume,

În ceruri am privit și pe pământ

Și-am coborât la tine, mândre zeu,

Și la consorții tăi cei plini de glorii.

De cântec este sufletul meu plin.

De vrei s-auzi al iernii glas vuind

Și lunecând prin strunele-mi de fier,

De vrei s-auzi cum viscolește-n arfa-mi

Un cânt bătrân și răscolind din fundu-i

Sunete-adânci și nemaiauzite,

Ordonă numai sau de vrei ca fluviul

De foc al gândurilor mele mari

Să curgă-n volbură de aur pe picioare

De stânci bătrâne, într-o limbă aspră

Și veche însă clară și înaltă

Ca bolțile cerului tău, o, Odin,

Spune-mi atunci, să-nstrun ale ei coarde

Ca să-mi câștig cununa mea de laur.

Poate-ar fi vrut ei să mi-o deie... Dară

De la pitici eu nu primesc nimica."

„Sărman copil zice bătrânul zeu

De ce răscolești tu toată durerea

Ce sufletul tău tânăr a cuprins?

Nu crede că-n furtună, în durere,

În arderea unei păduri bătrâne,

În arderea și-amestecul hidos

Al gândurilor unui neferice

E frumusețea. Nu în seninul,

În liniștea adâncă sufletească,

Acolo vei găsi adevărata,

Unica frumusețe...

(Fruntea-i înaltă,

De neauă coperită, și coroana-i

De stele-albastre strălucea în hală,

Și vorba lui blândă era duioasă.)

... Din cupa mea de aur bea auroră

S-între seninul blândei diminețe

În pieptul tău. Și ți-oi deschide-atunci

Portalele nalte de la hale

Cu lungi coloane de zăpadă, cu-arcuri

De neauă albă, ca argint din Ophir,

Cu bolți mai nalte decât însuși cerul.

Acolo printr-acele lungi coloane

Suspendă lampe mari ca niște albe lune

Ce împlu lumea visurilor mele

Cu o lumină dulce, albă, caldă.

Stâlpii sclipesc, bolțile-s strălucite,

Cărările-s de pulbere mai albă

Ca-argintul cel de viu. Un aer

Blând argintiu îți va îmfla tot părul,

Vei răsufla miroase dulci de crin,

Talarul tău va lumina în noapte

Prin hale vei zări blândele-mi zâne,

Și-atunci să cânți. Vei ști ce e frumos."

O vorbă zice murii cei albaștri

Ai mării, desfăcuți în două, -mi lasă

Privirea într-un labirint de neauă:

Coloane nalte, bolți arcate splendid,

Pe ele lune lin ardeau... și-n umbra

Cea clar-oscură-a stâlpilor de neauă

Văzut-am o copilă dulce-înaltă,

Subțire ca-ntruparea unui crin.

Frumosu-i păr de aur desfăcut

Cădea pân-la călcâie, haina-i albă

Udă părea de moale strălucită

Cuprindea membrii ei dulci și zvelți,

Mânile-i mici, ca doi crini albi, încearcă

În van a împleti părul de aur,

Gura-i o roză surâzând deschisă,

Ochii-i albaștri luminau ca stele,

Iar pe-a ei umeri albi abia se ține

Haina cea lungă și bogată. „Vino,

Odin îi zice, blând copil al mării.

Un bard sătul de-a lumii lungi mizerii

S-au coborât în noaptea noastră clară

Să cânte roagă-l." Ca o umbră

Strălucind argintiu în clară noapte

S-apropie... „O, nu te teme, -mi zice,

Tu, ce nu temi furtuna și durerea,

De ce să tremuri la a mea privire?"

Lin tremură glasul ei blând în noapte.

„O, zână, nu de frică, de plăcere

Tremură-n mine sufletul meu bolnav.

Să cânt? Dar oare la a ta privire

Nu amuțește cântul de-admirare

Nu ești un cântec însăși cel mai dulce,

Cel mai frumos, ce a fugit vodată

Din arfa unui bard? O, fecioară,

Vin-lângă mine, să mă uit în ochii-ți,

Să uit de lume, ah! să pot uita

Fierea cu care ei m-au adăpat

În lume. Cine-ar fi știut

Că-n fundul mării tu trăiești, copilă,

Ca un mărgăritar, topit din visul

Mării întregi,

Și nu te temi că aurul din plete-ți

Se va topi în stele și că păru-ți

Amestecat cu ele-ar străluci

În noapte-albastră a acestei lumi;

Și nu te temi că glasul tău

Va-ndulci vecinicia cea amară

A mării!" Măgulitor, ea zice,

Ș-o roză ea lasă pe a mea gură,

Cu tânăr miros roza gurei sale.

Frumoasă ești, ca să găsesc cuvinte

Spre-a îndulci ochii tăi mari albaștri,

Sufletul tău cel blând, nevinovat,

Aș sfărma soarele în țăndări de-aur,

L-aș presăra-n cărarea ca de neauă:

O închinare l-a tale picioare

Mici, dulci și albe. O, Odin,

Pune-i un sceptru-n mână, sceptrul mării,

Pe fruntea ei coroană pune, mare,

De diamante, umede, topite

În strălucirea lor cea înfocată,

Căci ea-i regina frumuseții a lumii.

Ea capu-și rezemă de ai mei umeri

Și glasul ei îmi șopti în ureche:

Voi îndulci tot chinul, tot amarul

Cu care-n lume ei te-au adăpat

Căci te iubesc, sărmanul meu copil.

Și Odin își deschise ochii albaștri

Și mari, râzând cu ei iar zeii

Lin șoșoteau între ei bătrânește

Și surâzând își aduceau aminte

De-a tinereții zile dulci a lor, ascunse

În negura secolilor trecuți.

Odin și poetul

Ei cer să cânt... durerea mea adâncă

S-o lustruiesc în rime și cadențe

Dulci ca lumina lunei primăvara

Într-o grădină din Italia.

Să fac cu poezia mea cea dulce

Damele să suspine, ce frumoase

Pot fi pentru oricine. Pentru mine

Nu. Și juni nătângi cu țigarete-n gură,

Frizați, cu sticla-n ochi, cu cioc sub dinți,

Să reciteze versuri de-ale mele

Spre-a coperi cu-espresia adâncă

Unei simțiri adevărate niște mofturi.

Mai bine-aș smulge sufletul din mine,

Aș stoarce cu o mână crudă, rece

Tot focul sânt din el, ca în scânteie

Să se risipe, pân-se va-njosi

Să animeze pe deșerți și răi.

O, și de-ați plânge chiar, dacă durerea

Adevărată și neprefăcută

V-ar topi ochii și a mea cântare

V-ar arde sufletul din voi... Atuncea

E și mai rău și-atunci și mai puțin

Va gândi cineva pe un moment

L-acel nefericit ce le-a avut.

Voi le citiți ca să puteți a plânge

Căci prin izvor de lacrimi mor dureri

Voi știți c-o mână oricare-ar fi v-atinge

Fruntea cea plină de sudori, și dulce

Va răcori bolnava fierbințeală

Și stavilă la lacrime va pune

C-o sărutare... La mine,

Ce singur stau cu fruntea-ntunecată,

Ce nu pot plânge pentru că durerea

Ochii-mi a stors și sufletul meu aspru

L-a împietrit... la mine

Nimeni nu va gândi, nici a gândit.

La ce? Au nu știu ei cu toții

Că dacă vor seca a mea durere

Cu mângâieri atuncea și izvorul

De cânturi va seca... Nebuni! vă iert...

O, mare, mare înghețată, cum nu sunt

De tine-aproape să mă-nec în tine!

Tu mi-ai deschide-a tale porți albastre,

Ai răcori durerea-mi înfocată

Cu iarna ta eternă. Mi-ai deschide

A tale-albastre hale și mărețe;

Pe scări valuri coborând în ele,

Aș saluta cu aspra mea cântare

Pe zeii vechi și mândri ai Valhalei.

„Bine-ai venit, tânăr cu ochi din ceriuri",

Râzând Odin și ridicându-și cupa

M-ar saluta. Și haina ceea lungă

Și albă creții ar arunca de neauă

Și părul lung mi s-ar îmfla de vânt.

„Un scaun pentru bard" și-n scaunul nalt

De piatră, cu sprijoanele lui nalte,

Eu m-aș simți că-s uriaș.

Și zeii mângâind lungele barbe,

Nălțând privirea-n bolțile antice

Spre a-și aminti dulci suveniri,

M-ar asculta spunându-le de lumea

Cea de pitici, ce virmuiește astăzi

Pe țărâna ce-au locuit-o ei.

„Lasă-i pustiei, cine-ar fi crezut

C-atât de mizerabilă a deveni.

Semința cea din zei născută".

Dar un bătrân ce sta-ntr-un colț de masă

Ridică cupa lui cu mied: „Ascultă,

Nu mi-i ști spune ce mai face țara

Ce Dacia se numea regatul meu?

Mai stă-nrădăcinată-n munți de piatră,

Cu murii de granit, cu turnuri gote,

Cetatea-mi veche Sarmisegetuza?"

„Nicicum, o, Decebal. O văd

Pentru întâia dată acum înălțată

Prin părul tău ca o coroană mândră,

Lucrată-n pietre scumpe ca-n granit."

„Dară urmașii acelor romani?"

„Ce să vorbesc de ei? Toți oamenii

Pigmei sunt azi pe vechiul glob... dar ei

Între pigmeii toți sunt cei mai mici

Mai slabi, mai fără suflet, mai mișei.

Romani sau daci, daci sau romani, nimic

N-aduce aminte de-a voastră mărire.

Orice popor, oricât de prăpădit

O piatră va găsi, sau o bucată

De fier ori de aramă, ca să sape

Cu ea urmele-adânci ce le-ați lăsat

Voi oameni mari, ce stați acum cu zeii

Și ospătați cu ei în colbul negru

Uitat ș-ușor al vechiului pământ.

Dar ei... De-ar merge-n sud și nord nimica.

Sunt ca o laie de nomazi și de lăieți

Ce stau deocamdată numai pre pământul

Ce l-au cuprins, spre a fi alungați

De alt popor mai tare, iubitor

De cele ce-au trecut, ce-s rădăcina

Și gloria celor ce sunt."

„Ah! ce-am dori în ora morții mele,

Roma să guste pân-în fund păharul

Mizeriei și-a decăderii, într-atât

Încât să se desprețuiască ei pe sine

Asta s-a împlinit... Romanii vechi și mândri,

Învingătorii lumii, au devenit

Romunculi... Dar cu ce s-ocupă ei?

Or fi crescând căței, or fi-nvățând

Să strige ca cucoșii... un popor

Ce se desprețuiește pe el însuși trebui

S-ajungă la d-acestea."

„Nu, vorbesc franțuzește și fac politică."

„E tot atâta."

„De unde vii?" întreabă Odin blând.

„Am răsărit din fundul Mărei Negre,

Ca un luceafăr am trecut prin lume,

În ceruri am privit și pe pământ

Și-am coborât la tine, mândre zeu,

Și la consorții tăi cei plini de glorii.

De cântec este sufletul meu plin.

De vrei s-auzi al iernii glas vuind

Și lunecând prin strunele-mi de fier,

De vrei s-auzi cum viscolește-n arfa-mi

Un cânt bătrân și răscolind din fundu-i

Sunete-adânci și nemaiauzite,

Ordonă numai sau de vrei ca fluviul

De foc al gândurilor mele mari

Să curgă-n volbură de aur pe picioare

De stânci bătrâne, într-o limbă aspră

Și veche însă clară și înaltă

Ca bolțile cerului tău, o, Odin,

Spune-mi atunci, să-nstrun ale ei coarde

Ca să-mi câștig cununa mea de laur.

Poate-ar fi vrut ei să mi-o deie... Dară

De la pitici eu nu primesc nimica."

„Sărman copil zice bătrânul zeu

De ce răscolești tu toată durerea

Ce sufletul tău tânăr a cuprins?

Nu crede că-n furtună, în durere,

În arderea unei păduri bătrâne,

În arderea și-amestecul hidos

Al gândurilor unui neferice

E frumusețea. Nu în seninul,

În liniștea adâncă sufletească,

Acolo vei găsi adevărata,

Unica frumusețe...

(Fruntea-i înaltă,

De neauă coperită, și coroana-i

De stele-albastre strălucea în hală,

Și vorba lui blândă era duioasă.)

... Din cupa mea de aur bea auroră

S-între seninul blândei diminețe

În pieptul tău. Și ți-oi deschide-atunci

Portalele nalte de la hale

Cu lungi coloane de zăpadă, cu-arcuri

De neauă albă, ca argint din Ophir,

Cu bolți mai nalte decât însuși cerul.

Acolo printr-acele lungi coloane

Suspendă lampe mari ca niște albe lune

Ce împlu lumea visurilor mele

Cu o lumină dulce, albă, caldă.

Stâlpii sclipesc, bolțile-s strălucite,

Cărările-s de pulbere mai albă

Ca-argintul cel de viu. Un aer

Blând argintiu îți va îmfla tot părul,

Vei răsufla miroase dulci de crin,

Talarul tău va lumina în noapte

Prin hale vei zări blândele-mi zâne,

Și-atunci să cânți. Vei ști ce e frumos."

O vorbă zice murii cei albaștri

Ai mării, desfăcuți în două, -mi lasă

Privirea într-un labirint de neauă:

Coloane nalte, bolți arcate splendid,

Pe ele lune lin ardeau... și-n umbra

Cea clar-oscură-a stâlpilor de neauă

Văzut-am o copilă dulce-înaltă,

Subțire ca-ntruparea unui crin.

Frumosu-i păr de aur desfăcut

Cădea pân-la călcâie, haina-i albă

Udă părea de moale strălucită

Cuprindea membrii ei dulci și zvelți,

Mânile-i mici, ca doi crini albi, încearcă

În van a împleti părul de aur,

Gura-i o roză surâzând deschisă,

Ochii-i albaștri luminau ca stele,

Iar pe-a ei umeri albi abia se ține

Haina cea lungă și bogată. „Vino,

Odin îi zice, blând copil al mării.

Un bard sătul de-a lumii lungi mizerii

S-au coborât în noaptea noastră clară

Să cânte roagă-l." Ca o umbră

Strălucind argintiu în clară noapte

S-apropie... „O, nu te teme, -mi zice,

Tu, ce nu temi furtuna și durerea,

De ce să tremuri la a mea privire?"

Lin tremură glasul ei blând în noapte.

„O, zână, nu de frică, de plăcere

Tremură-n mine sufletul meu bolnav.

Să cânt? Dar oare la a ta privire

Nu amuțește cântul de-admirare

Nu ești un cântec însăși cel mai dulce,

Cel mai frumos, ce a fugit vodată

Din arfa unui bard? O, fecioară,

Vin-lângă mine, să mă uit în ochii-ți,

Să uit de lume, ah! să pot uita

Fierea cu care ei m-au adăpat

În lume. Cine-ar fi știut

Că-n fundul mării tu trăiești, copilă,

Ca un mărgăritar, topit din visul

Mării întregi,

Și nu te temi că aurul din plete-ți

Se va topi în stele și că păru-ți

Amestecat cu ele-ar străluci

În noapte-albastră a acestei lumi;

Și nu te temi că glasul tău

Va-ndulci vecinicia cea amară

A mării!" Măgulitor, ea zice,

Ș-o roză ea lasă pe a mea gură,

Cu tânăr miros roza gurei sale.

Frumoasă ești, ca să găsesc cuvinte

Spre-a îndulci ochii tăi mari albaștri,

Sufletul tău cel blând, nevinovat,

Aș sfărma soarele în țăndări de-aur,

L-aș presăra-n cărarea ca de neauă:

O închinare l-a tale picioare

Mici, dulci și albe. O, Odin,

Pune-i un sceptru-n mână, sceptrul mării,

Pe fruntea ei coroană pune, mare,

De diamante, umede, topite

În strălucirea lor cea înfocată,

Căci ea-i regina frumuseții a lumii.

Ea capu-și rezemă de ai mei umeri

Și glasul ei îmi șopti în ureche:

Voi îndulci tot chinul, tot amarul

Cu care-n lume ei te-au adăpat

Căci te iubesc, sărmanul meu copil.

Și Odin își deschise ochii albaștri

Și mari, râzând cu ei iar zeii

Lin șoșoteau între ei bătrânește

Și surâzând își aduceau aminte

De-a tinereții zile dulci a lor, ascunse

În negura secolilor trecuți.