Lumea îmi părea o cifră...

Lumea îmi părea o cifră, oamenii îmi păreau morți,

Măști, ce râd după comandă, cari ies de după porți

Și dispar păpuși măiestre, ce că sunt nici că nu știu

Și-ntr-o lume de cadavre căutam un suflet viu;

Mă zbăteam dorind viață, cu ce sete eu cătam

Precum cel ce se îneacă se acață de-orice ram.

Dibuit-am în științe, în maxime,-n poezie,

Dară toate îmi părură sură, stearpă teorie.

N-aveam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc

Până când... blestăm momentul!... pân- ce-a fost să te-ntâlnesc.

Oare sunt eu tot același? Singur nu mai mă-nțeleg:

De clipirea genei tale putui viața să mi-o leg.

Eram mândru înjosirea, ba sclavia mă înveți:

Mă disprețuiesc pe mine... ce mai are astăzi preț?

Îmi părea că împărații sunt pe lume un nimic

Căci ei nu țineau în mână degetul tău dulce, mic,

Începusem s-am în lume ceva ce plătea mai mult

Decât lumea, decât totul ce putusem să ascult;

Mă miram, cum de pierdusem ochii pentru tot ce fu?

Toate existau sub soare, pentru că exiști și tu.