Un cântec barbar
Voi lași dătători de porunci,
Mai râdeți! Nevolnică turmă,
Mai râdeți, că-i râsul din urmă!
S-apropie ziua! Și-atunci
Vedea-veți, sălbateci barbari,
Câmpiile voastre-necate
De vuietul multor armate,
Ca vuietul apelor mari -
Veni-vom ca-n ziua de-apoi;
Va plânge cu hohote zarea
De cară, de cai, de strigarea
Mulțimii pornite spre voi!
Ieși-vor din negru pămînt,
În zale de-argint cavalerii,
Puternici ca grindina verii,
Și roibii cu nările-n vant
Vor trece-n sălbatec galop
Spre Roma! Și miei vor fi leii,
Fugi-vor de spaimă mișeii
Cuprinși de pornitul potop
Spre Roma! Călcînd pe cohorți
Răzbi-ți-vom colosul de-aproape
Și nu va mai fi cine să-ngroape
Mulțimea cea mare de morți!
Din Istru vom face pârâu,
Să-l umpli, romane, cu sânge,
Cu lacrimi pe care le-or plânge
Nevestele neamului tău!
Și nu vei putea să mai pui
În șiruri înfrânta-ți armată,
Și-om face să fie odată
Toți corbii și lupii sătui!
Căci vultur să fii, un colos,
Cu aripi de repezi furtune
Și cuibul în cer de l-ai pune,
De-acolo noi da-te-vom jos!
Ce-i viu sfâșia-vom în dinți;
Aprinde-vom templele tale;
Vom naște pustiul în cale;
Vom face pe-ai voștri părinți
S-ascundă trufașul lor chip
În togă, plângând de rușine,
I-om trece sub furci caudine,
I-om pune cu fruntea-n nisip.
Si fără de milă, călăi,
În fașe strivi-vom poporul,
Și mândri vom pune piciorul
Pe gâtu-mpăraților tăi!
Vom face cât cerul de nalt
Mormanul cadavrelor crunte
Și munte vom pune pe munte
Și cerului da-vom asalt.
Pe-al vostru Zalmoxe-pigmeu
L-om prinde de barbă-nhățându-l,
Cu tronu-i cu tot răsturnându-l
Din cer, căci acel Dumnezeu
Ce lasă pe-al vostru pământ
Să crească atâta urgie,
Acela nu poate să fie
Nici mare, nici tare, nici sfânt.
Ah, dac-am putea măsura
Pe cât ni-e de plină măsura,
Vedea-vei ce multă ni-e ura,
În ziua din urmă a ta!
Că dacă voi toti ati muri
De spaimele morții nainte
De-al nostru sosit, din morminte
V-am scoate de-oriunde veți fi!
Și răzbunătoarelor sorți
Le-am face cu palma dreptate,
Căci fețele voastre le-am bate,
Scuipându-ți pe fiii tăi morți!
