CAMPANIE RECORDER. Ce s-a întâmplat cu asistenta care a încălcat „codul tăcerii” din spitale
Aici, în spital? 24 de ani.
Cu bune, cu rele, adunate...
Cu țipete, cu urlete, cu lipsuri, cu alergături.
Cu un Colectiv...
Cu o gardă Colectiv.
Toată lumea spune că „Avem, avem!”
și noi n-aveam nimic!
Era un haos total.
Și am început să vorbesc.
Asistenta de la Spitalul Universitar care a fost timp de 17 zile în greva foamei
pentru a atrage atenția asupra neregulilor din unitatea medicală a rămas fără loc de muncă.
Imaginile date publicității de angajați arată însă muște în sălile de operații,
căzi ruginte, lămpi reparate cu bandă adezivă.
A meritat pentru că am să mă pot uita
în ochii copiilor să le spun
„Eu n-am fost ca ei”.
De ce să-mi fie teamă?
Mă dă afară din spital? Dau în judecată, câștig!
Nu mă poate învinge nimeni.
Mă numesc Mariana Luceanu,
sunt asistent medical licențiat la Spitalul Universitar de Urgență București și, în urmă cu patru ani,
am semnalat niște nereguli grave la vremea respectivă în sistemul sanitar.
Mizeria din spital...
Instrumentarul, aparatura, lipsa personalului...
După ce am ieșit public a fost promis de către doamna fostă ministru a Sănătății, Sorina Pintea,
că nu vom păți nimic.
Ni s-a constituit imediat la o săptămână o comisie de disciplină
în care s-a hotărât să fiu concediată.
Mariana Luceanu a fost asistentă de terapie intensivă
și a ajuns șomeră doar pentru că a îndrăznit să iasă din rând...
La aproape trei luni de când Daniel Simion și Mariana Luceanu,
doi asistenți de la Spitalul Universitar, intrau în greva foamei și vorbeau despre neregulile din unitatea sanitară,
managerul spune că îi va da în judecată.
Nu știu cine v-a dat informația...
atunci, la vremea respectivă, celor de la Recorder...
Ați venit, m-ați întrebat:
„Vreți să dați un interviu?”.
Neavând ce să ascund, nefiind vinovată,
l-am dat.
Și-am zis: „Dom'le, eu, una personal,
mă complac într-o mocirlă care îmi va trece și de gât și de cap,
mă voi sufoca în mlaștina aia și-n mâl și-n mizerie...
și voi spune că am trăit de pomană pe pământul ăsta, că n-am făcut nimic.
Am spus: nu se poate așa ceva!
După interviu vorbeam cu colegii la telefon, foarte mulți, foarte mulți
„Nu trebuia să faci! Ce faci acuma? Ești concediată!
Cu ce-ți plătești ratele?”.
Zic: „Cu ce-o vrea bunul Dumnezeu!”.
Da! Sigur!
Mii, mii de susținători.
Susținerea oamenilor din afară, extraordinar de mult.
Și la ora actuală mă mai întreabă multe asociații „Aveți nevoie de ceva, vă putem ajuta cu ceva?”.
Am simțit că se mișcă ceva.
Că nu toți avem un sac pus în cap și nu toți vedem precum calul.
Am dat spitalul în judecată.
Am câștigat.
Și după șase luni am fost reintegrată.
Acuma sunt asistentă de terapie, în continuare, meseria mea.
La patul pacientului.
Pe urmă a venit perioada pandemiei...
Foarte greu.
Brancardul!
Adus din UPU (n.r.- Unitatea de Primiri Urgențe)...
M-am speriat și m-am înfricoșat,
pentru că m-am gândit că n-o să mai aibă cine să ajute cealaltă parte a populației...
Și când, în loc să venim să acordăm noi pacienților îngrijirea, trebuia să fim noi îngrijiți.
Au fost zile foarte, foarte grele.
Meseria nu mi-o ia nimeni.
Experiența pe care am acumulat-o în aproape – aproape! - 30 de ani,
mai sunt câțiva ani, în sistem
n-o să mi-o ia nimeni.
Iar ceea ce am în cap, cât am învățat și ce știu, iar nimeni nu poate să-mi scoată.
Totul s-a schimbat în favoarea pacientului.
A început să se schimbe instrumentar, să se schimbe tot ce era necesar, aparatură...
Vezi, pentru mine, personal, asta e o... cea mai mare satisfacție!
Că nu mai stau să alerg după materiale, cum făceam kilometri întregi în spital,
că n-aveam p-aia, n-aveam p-aia, n-aveam p-ailaltă.
Acum avem.
Nu mai este ce-a fost.
Nu venea ea la 40 de ani prin competență să ocupe funcția de manager.
Să mă ierte bunul Dumnezeu, să...
și un copil de grădiniță știe că totul e politic.
Doamna... Nica, managera, a fost schimbată de către ministrul Sănătății, Nelu Tătaru.
Este în continuare medic ATI și dânsa n-a mai fost șefă de secție.
Da. Da...
Cum am spus și rândul trecut:
sistemul sanitar a fost și rămâne o vacă de muls a politicului.
Și indiferent cât ar fi un manager de bun, de bine intenționat, sunt ceilalți din jurul lui care sunt aserviți politic.
Că noi, românii, suntem învățați să stăm în poziția de „ghiocel”.
Dacă au dreptate
și dacă sunt 100% convinși,
da, s-o facă.
Mai devreme sau mai târziu buboiul se va sparge.
Și că ori vorbești tu sau vorbesc eu sau vorbește celălalt,
cineva va vorbi.
Tăcem azi, tăcem mâine,
vin din urmă copiii noștri și în loc să formăm niște copii frumoși, și drepți, și corecți, și liberi...
îi închistăm în același comunism în care am trăit noi ca și copii.
Merită să lupți, cum să nu merite să lupți?
Luptăm pentru viitorul copiilor noștri.
Nu luptăm pentru noi.
Că noi poate de pe azi pe mâine ne cade o cărămidă-n cap și ne ducem la Sfântul Petru.
Au trecut 30 de ani, 30 și de ani de la Revoluție, în curând 32 de ani,
noi tot, dracului, în mocirla aia suntem.
Hai să ieșim! Hai să scoatem capul!
De ce suntem lași?
Peste tot e la fel dacă nu schimbăm acolo ceva!
Cu drag!
Nu știu cum a ieșit...
Iar m-ai făcut să plâng...
