×

We use cookies to help make LingQ better. By visiting the site, you agree to our cookie policy.


image

Romaneste, XVI. Recapitulare

XVI. Recapitulare

XVI.

Recapitulare A. A fost odată ca niciodată un pădurar sărac care trăia împreună cu fiica sa, pe care o chema Dâmboviţa, într-o pădure mare şi adâncă. Fata ştia toate secretele pădurii, toate potecile, toate cărările, toate vietuiţoarele care trăiau ascunse în iarbă şi în tufişuri. Într-o zi, un prinţ dintr-o împărăţie îndepărtată s-a rătăcit prin pădure. A întâlnit-o pe Dâmboviţa şi i-a cerut să-l ajute să-şi regăsească drumul. Ea a fost bună şi i l-a arătat. Prinţul, văzând frumuseţea şi gingăşia ei, a cerut-o de nevastă. Dâmboviţa i-a spus însă că-i făgăduise deja mâna lui Bucur, un cioban din vecinătatea pădurii. În semn de mulţumire, prinţul – care nu era nimeni altul decât Prinţul Munţilor – i-a oferit atunci fetei un cuţitaş şi o sfârlează de lemn. Dacă învârtea sfârleaza, i se îndeplinea orice dorinţă. După întâlnirea cu prinţul, fata s-a dus cu cuţitaşul şi cu sfârleaza şi i le-a arătat logodnicului ei, Bucur. Dorind să-i dovedească ce mult îl iubeşte şi că i-a fost credincioasă, ea a înfipt cuţitul într-o stâncă. Din locul unde a lovit, a ţâşnit un izvor de apă bună, curată şi clară ca lacrima fetei. Dâmboviţa a botezat acest izvor cu numele ei. Cei doi au întemeiat un sătuc la marginea pădurii, pe malul izvorului. Bucur a dat aşezării numele lui. Şi aşa, sătucul, devenit astăzi metropolă, se numeşte Bucureşti, iar apa care-l străbate – Dâmboviţa. Mai spune legenda că îndrăgostiţii s-au căsătorit, au avut copii vrednici şi au trăit ani mulţi şi fericiţi. Dacă n-or fi murit, or mai fi trăind şi astăzi... B. Se spune că toate începuturile au o poveste. Aşa şi Bucureştiul. Pe vremea când năvăleau popoare migratoare în ţara noastră, precum tătarii, pe malul Dâmboviţei şi prin pădurile care azi nu mai sunt, din zona Bucureştiului de azi, vieţuia un cioban pe nume Bucur, care avea turmă mare de oi, cu câini şi măgari, şi cai. El nu trăia singur, ci mai mulţi ciobani îl ajutau să ţină rânduiala pentru tuns oile, făcut caşul şi multe alte treburi, care se fac la o stână. Erau multe primejdii de înfruntat în acea vreme, printre care şi animalele sălbatice. Dar mai răi decât fiarele erau unii oameni, care veneau cu gând să fure, să omoare, să ia robi, să dea foc. Ciobanul Bucur a trecut prin toate acestea: de mai multe ori tătarii i-au dat foc la stână, i-au luat rob un cioban şi, într-o zi, chiar pe frumoasa Anca, fata lui, au prins-o şi au luat-o cu ei. Dar fiind viteaz, Bucur a luat alţi doi ciobani cu el şi, călare, au plecat să o găsească pe fată. I-au ajuns pe tătari din urmă la apa Nistrului, care era îngheţată, fiind iarnă. Tătarii au crezut că gheaţa e destul de groasă pentru a trece pe ea, ca pe un pod. Numai că gheaţa s-a spart şi ei s-au cufundat în apă. Unii dintre ei s-au înecat. Însă Anca a fost salvată de tatăl ei şi de ciobani şi s-a putut întoarce acasă. Apoi, Bucur a ridicat o casă mare, cu gard înalt, şi când fata lui s-a căsătorit, s-a format o mică aşezare, căreia i-au ridicat şi biserică: biserica Bucur. În jurul acestei aşezări, în timp, s-a format Bucureştiul, după numele ciobanului curajos. Biserica lui Bucur Ciobanul există şi astăzi. Se află în sectorul 4, lângă mânăstirea Radu Vodă, este închinată Sfinţilor Atanasie şi Chiril. Unii istorici nu au crezut în legenda lui Bucur, dar au cercetat mai multe documente şi au ajuns la concluzia că Bucur e ctitorul ei. A fost ridicată mai întâi din lemn, de către Bucur, iar mai apoi, din cărămidă, de către Mircea cel Bătrân în 1416. Data exactă a construirii ei nu se cunoaşte nici azi. (o voce) Cunoscut în trecut ca „Cibinium” şi mai târziu, în urma colonizării de către saşi, ca „Hermannstadt", Sibiul a fost declarat oraş în 1366. Aici au venit, din secolul XII, mai mulţi saşi, dintre care mulţi meşteşugari, care mai târziu s-au organizat în bresle, contribuind la dezvoltarea şi bunăstarea oraşului. Iată cum legenda se împleteşte cu datele istoriei! (o a doua voce) Se zice că înainte, pe locul Sibiului, era doar un sat sărac, pe nume Sibiel. Şi oamenii de acolo nu aveau un meşteşugar, care să-i înveţe meserie. De aceea au mers ei la un cizmar neam, pe nume Hermann, şi l-au rugat să se mute în satul lor. Hermann era şiret şi a acceptat propunerea, numai să i se dea pământ în sat, cât să poată întinde o piele de bivol. Oamenii s-au bucurat şi i-au promis că-i vor da dublu. A doua zi, a venit Hermann, dar a tăiat pielea de bivol în fâşii subţiri, subţiri, şi a dat roată la mult pământ cu ele... şi-au dat seama oamenii locului că sunt păcăliţi, dar nu au avut ce face. Pe acele vremuri, vorba era vorbă, nu era nevoie de alte promisiuni scrise, deci aşa a rămas, cât a vrut Hermann, ba chiar dublu. Apoi Hermann şi-a construit o casă mare şi a adus mai multe rude de-ale lui în sat, şi în scurtă vreme satul s-a mărit, schimbându-şi numele din Sibiel în Sibiu. S-a şi îmbogăţit satul, fiind numit şi „Hermannstadt”, adică oraşul lui Hermann, cu români şi nemţi... Aşa se zice că s-ar fi format Sibiul de azi. Adevărul, numai Dumnezeu îl ştie!


XVI. Recapitulare

XVI.

Recapitulare A. Summary A. A fost odată ca niciodată un pădurar sărac care trăia împreună cu fiica sa, pe care o chema Dâmboviţa, într-o pădure mare şi adâncă. Once upon a time there was a poor forester who lived with his daughter, whom he called Dâmboviţa, in a big and deep forest. Fata ştia toate secretele pădurii, toate potecile, toate cărările, toate vietuiţoarele care trăiau ascunse în iarbă şi în tufişuri. Într-o zi, un prinţ dintr-o împărăţie îndepărtată s-a rătăcit prin pădure. One day, a prince from a distant kingdom wandered through the forest. A întâlnit-o pe Dâmboviţa şi i-a cerut să-l ajute să-şi regăsească drumul. He met Dâmboviţa and asked her to help him find his way. Ea a fost bună şi i l-a arătat. She was good and showed it to him. Prinţul, văzând frumuseţea şi gingăşia ei, a cerut-o de nevastă. The prince, seeing her beauty and tenderness, asked her for a wife. Dâmboviţa i-a spus însă că-i făgăduise deja mâna lui Bucur, un cioban din vecinătatea pădurii. But Dâmboviţa told him that he had already promised his hand to Bucur, a shepherd in the neighborhood of the forest. În semn de mulţumire, prinţul – care nu era nimeni altul decât Prinţul Munţilor – i-a oferit atunci fetei un cuţitaş şi o sfârlează de lemn. As a sign of gratitude, the prince - who was none other than the Prince of the Mountains - then offered the girl a knife and brushed it with wood. Dacă învârtea sfârleaza, i se îndeplinea orice dorinţă. If he spun around, he would fulfill his every wish. După întâlnirea cu prinţul, fata s-a dus cu cuţitaşul şi cu sfârleaza şi i le-a arătat logodnicului ei, Bucur. After the meeting with the prince, the girl went with the knife and the whistle and showed them to her fiancé, Bucur. Dorind să-i dovedească ce mult îl iubeşte şi că i-a fost credincioasă, ea a înfipt cuţitul într-o stâncă. Wanting to prove to her how much she loved him and that she was faithful to her, she thrust the knife into a rock. Din locul unde a lovit, a ţâşnit un izvor de apă bună, curată şi clară ca lacrima fetei. From the place where he struck, a spring of good water, clean and clear as a girl's tear, gushed forth. Dâmboviţa a botezat acest izvor cu numele ei. Dâmboviţa baptized this spring with its name. Cei doi au întemeiat un sătuc la marginea pădurii, pe malul izvorului. The two set up a small village at the edge of the forest, on the bank of the spring. Bucur a dat aşezării numele lui. Bucur gave the settlement its name. Şi aşa, sătucul, devenit astăzi metropolă, se numeşte Bucureşti, iar apa care-l străbate – Dâmboviţa. And so, the village, now a metropolis, is called Bucharest, and the water that flows through it - Dâmboviţa. Mai spune legenda că îndrăgostiţii s-au căsătorit, au avut copii vrednici şi au trăit ani mulţi şi fericiţi. Legend has it that lovers fell in love, had worthy children, and lived many happy years. Dacă n-or fi murit, or mai fi trăind şi astăzi...  B. If they hadn't died, they would still be alive today ... B. Se spune că toate începuturile au o poveste. It is said that all beginnings have a story. Aşa şi Bucureştiul. So is Bucharest. Pe vremea când năvăleau popoare migratoare în ţara noastră, precum tătarii, pe malul Dâmboviţei şi prin pădurile care azi nu mai sunt, din zona Bucureştiului de azi, vieţuia un cioban pe nume Bucur, care avea turmă mare de oi, cu câini şi măgari, şi cai. At a time when migratory peoples were invading our country, such as the Tartars, on the banks of the Dâmboviţa and through the forests that are no more today, in the area of today's Bucharest, lived a shepherd named Bucur, who had a large flock of sheep, dogs and donkeys. and horses. El nu trăia singur, ci mai mulţi ciobani îl ajutau să ţină rânduiala pentru tuns oile, făcut caşul şi multe alte treburi, care se fac la o stână. He did not live alone, but several shepherds helped him keep the order for shearing sheep, making curd and many other things, which are done in a sheepfold. Erau multe primejdii de înfruntat în acea vreme, printre care şi animalele sălbatice. There were many dangers to face at that time, including wild animals. Dar mai răi decât fiarele erau unii oameni, care veneau cu gând să fure, să omoare, să ia robi, să dea foc. But worse than the beasts were some people, who came to steal, to kill, to take slaves, to set fire. Ciobanul Bucur a trecut prin toate acestea: de mai multe ori tătarii i-au dat foc la stână, i-au luat rob un cioban şi, într-o zi, chiar pe frumoasa Anca, fata lui, au prins-o şi au luat-o cu ei. Shepherd Bucur went through all this: several times the Tartars set fire to the sheepfold, took a shepherd as a slave and, one day, even the beautiful Anca, his daughter, was caught and taken -with them. Dar fiind viteaz, Bucur a luat alţi doi ciobani cu el şi, călare, au plecat să o găsească pe fată. But being brave, Bucur took two other shepherds with him and, on horseback, they went to find the girl. I-au ajuns pe tătari din urmă la apa Nistrului, care era îngheţată, fiind iarnă. The Tartars arrived at the water of the Dniester, which was frozen, being winter. Tătarii au crezut că gheaţa e destul de groasă pentru a trece pe ea, ca pe un pod. The Tartars thought the ice was thick enough to cross, like a bridge. Numai că gheaţa s-a spart şi ei s-au cufundat în apă. Only the ice broke and they plunged into the water. Unii dintre ei s-au înecat. Some of them drowned. Însă Anca a fost salvată de tatăl ei şi de ciobani şi s-a putut întoarce acasă. But Anca was rescued by her father and the shepherds and was able to return home. Apoi, Bucur a ridicat o casă mare, cu gard înalt, şi când fata lui s-a căsătorit, s-a format o mică aşezare, căreia i-au ridicat şi biserică: biserica Bucur. Then, Bucur built a big house, with a high fence, and when his daughter got married, a small settlement was formed, to which they also built a church: the Bucur church. În jurul acestei aşezări, în timp, s-a format Bucureştiul, după numele ciobanului curajos. Around this settlement, in time, Bucharest was formed, after the name of the brave shepherd. Biserica lui Bucur Ciobanul există şi astăzi. The church of Bucur Ciobanul still exists today. Se află în sectorul 4, lângă mânăstirea Radu Vodă, este închinată Sfinţilor Atanasie şi Chiril. It is located in sector 4, near the Radu Vodă monastery, it is dedicated to Saints Athanasius and Cyril. Unii istorici nu au crezut în legenda lui Bucur, dar au cercetat mai multe documente şi au ajuns la concluzia că Bucur e ctitorul ei. Some historians did not believe in the legend of Bucur, but they researched several documents and came to the conclusion that Bucur is its founder. A fost ridicată mai întâi din lemn, de către Bucur, iar mai apoi, din cărămidă, de către Mircea cel Bătrân în 1416. It was first built of wood, by Bucur, and later, of brick, by Mircea cel Bătrân in 1416. Data exactă a construirii ei nu se cunoaşte nici azi. The exact date of its construction is still unknown today. (o voce)  Cunoscut în trecut ca „Cibinium” şi mai târziu, în urma colonizării de către saşi, ca „Hermannstadt", Sibiul a fost declarat oraş în 1366. (a voice) Known in the past as "Cibinium" and later, after the colonization by the Saxons, as "Hermannstadt", Sibiu was declared a city in 1366. Aici au venit, din secolul XII, mai mulţi saşi, dintre care mulţi meşteşugari, care mai târziu s-au organizat în bresle, contribuind la dezvoltarea şi bunăstarea oraşului. Here came, from the twelfth century, several Saxons, many of whom were craftsmen, who later organized themselves into guilds, contributing to the development and prosperity of the city. Iată cum legenda se împleteşte cu datele istoriei! Here's how the legend intertwines with the data of history! (o a doua voce)  Se zice că înainte, pe locul Sibiului, era doar un sat sărac, pe nume Sibiel. (a second voice) It is said that before, on the place of Sibiu, there was only a poor village, named Sibiel. Şi oamenii de acolo nu aveau un meşteşugar, care să-i înveţe meserie. And the people there did not have a craftsman to teach them a trade. De aceea au mers ei la un cizmar neam, pe nume Hermann, şi l-au rugat să se mute în satul lor. So they went to a local shoemaker named Hermann and asked him to move to their village. Hermann era şiret şi a acceptat propunerea, numai să i se dea pământ în sat, cât să poată întinde o piele de bivol. Hermann was cunning and accepted the proposal, only to be given land in the village so that he could spread a buffalo skin. Oamenii s-au bucurat şi i-au promis că-i vor da dublu. People were happy and promised to give him double. A doua zi, a venit Hermann, dar a tăiat pielea de bivol în fâşii subţiri, subţiri, şi a dat roată la mult pământ cu ele... şi-au dat seama oamenii locului că sunt păcăliţi, dar nu au avut ce face. The next day, Hermann came, but he cut the buffalo skin into thin, thin strips, and wheeled them to the ground with them. Pe acele vremuri, vorba era vorbă, nu era nevoie de alte promisiuni scrise, deci aşa a rămas, cât a vrut Hermann, ba chiar dublu. In those days, word was word, no other written promises were needed, so it stayed as long as Hermann wanted, even double. Apoi Hermann şi-a construit o casă mare şi a adus mai multe rude de-ale lui în sat, şi în scurtă vreme satul s-a mărit, schimbându-şi numele din Sibiel în Sibiu. Then Hermann built a large house and brought several of his relatives to the village, and soon the village expanded, changing its name from Sibiel to Sibiu. S-a şi îmbogăţit satul, fiind numit şi „Hermannstadt”, adică oraşul lui Hermann, cu români şi nemţi... Aşa se zice că s-ar fi format Sibiul de azi. The village was also enriched, being also called "Hermannstadt", meaning the city of Hermann, with Romanians and Germans ... This is how it is said that today's Sibiu was formed. Adevărul, numai Dumnezeu îl ştie! The truth, only God knows!