Emil Hurezeanu: „Acești oameni vroiau să aplice în Piață ceea ce credeau că s-a întâmplat în decembrie 1989” (2)
Emil Hurezeanu: „Lucrurile sunt mult mai complicate. În definitiv, Piața a fost transformată, a fost demonizată de către o propagandă ignară, să zicem, dar violentă. Faptul că televiziunea publică nu a fost lăsată de către noul leadership să se ocupe de Piață în sensul în care s-o transforme într-un subiect de știri, de dezbateri, de actualitate politică și socială, adică ne arătau în ianuarie-februarie dezbaterile nesfârșite care aveau ceva dramatic, tragi-comic în orice caz, din Parlamentul în devenire, în schimb, n-au vrut să ne arate decât fazele care aduceau aminte de simbolistica gregară a Mișcării Legionare.
De aici a ieșit povestea, eposul acesta, pe care l-a mai folosit o vreme regimul reales după alegerile din 20 mai cel puțin până în iunie și mai târziu, odată cu Mineriada. Am asistat, de exemplu, la o reuniune specială a Consiliului Europei la Innsbruck, după formarea Guvernului roman cu Adrian Năstase ministru de Externe, Babiuc ministru de Interne, Quintus ministrul Justiției și așa mai departe. La Innsbruck venise atunci elita europeană cu care România avea un prim contact. Deci, Consiliul Europei a fost primul organism european, nu neapărat occidental, dar cu puternică amprentă occidentală, avea sediul și atunci la Strasbourg, care primea, ca într-un fel de triaj democratic noile țări care părăseau comunismul. Și, dacă unii făceau avansuri – noi avusesem alegerile libere, avusesem Piața Universității, care a fost un strigăt de speranță și după aceea de deznădejde, lovit în cap, nu mortal, dar lovit grav de mineriada din iunie. Or, știm ce a urmat – Occidentul atunci, grupul celor 24 de țări occidentale creditoare, închid creditarea către România. România intră într-un fel de carantină.
Și am asistat atunci la Innsbruck la această reuniune, unde a fost invitată de Consiliul Europei și Doina Cornea, era mai multă lume acolo, fiecare pe alte poziții, bineînțeles. Din nou, la o încercare de a explica lucrurile de către demnitarii de la București: a fost o formă, o recrudescență a mișcării legionare demonstrația, și îmi aduc aminte de deputatul Jaques Beaumelle, un veteran al Consiliului Europei și al Parlamentului European, care a spus. „Vă rog, nu mai veniți cu basme de-astea la noi. Noi știm ce a fost Mișcarea Legionară, știm ce a fost și mișcarea din Piața Universității. Nu au niciun fel de legătură, nu mai încercați să mai explicați așa lucrurile pentru că vă faceți iremediabil de râs”.
Un aspect de Mișcare Legionară sau de reprimare în spirit legionar a fost intervenția minerilor, paramilitară a minerilor, coordonată, după toate aparențele, de autoritatea legitimă prin alegeri libere, nu-i așa?, izvorâtă din 20 mai 1990. Și am observat că în unii ani care au urmat, povestea asta cu Mișcarea Legionară a fost oprită. Explicația asta, paradigma asta nu a convins pe nimeni.
Deci, ce vreau să vă spun, domnule Ștefănescu? Piața a fost demonizată, Piața nu a speriat pe nimeni, și asta a fost o interpretare propagandistică. Nu exclud, n-am exclus în anii care au urmat anumite frici ale regimului care de altfel chiar și în timpul manifestărilor din Piața Universității ținea cu orice preț să descopere în Piață vechi securiști nedemontabili, oamenii care schimbaseră tricourile prea repede…
Ceea ce nu pot să cred este că regimul Iliescu în aprilie, mai, iunie 1990 era într-o situație defensivă, de frică față de un pericol al Pieții Universității. Acest pericol putea fi foarte ușor demontat sau înlăturat. Cum? Printr-o dezbatere. Era exclus ca liderii Pieței, mai ales că nu erau partide acolo, să nu vorbească în mod normal cu Ion Iliescu și cu tovarășii săi de luptă la televiziune. Adică toate aceste povești că alegerile s-au dus 80% înspre Iliescu, înspre direcția respectivă, pentru că Piața a creat un model sau un post de radicalitate, mi se pare o interpretare post-factum, este un adevăr în faptul că nu exista o clarificare la nivelul societății românești. Piața s-a clarificat mai repede, ea însăși urmărea clarificări. A avut parte de reprimare, ca la revoluție, în iunie, după mai multe încercări de clarificări. Dar societatea românească a votat cu Iliescu și cu regimul respectiv nu de frica Pieței, știm asta.
Noi însă trebuia să intrăm în revoluție, în 1989, e imposibil să cerem contrafactualitatea asta astăzi, dar în situația cel puțin în care fusese Polonia în vara anului 1989, de masă rotundă, ideală, între reprezentanții opoziției și reprezentanții puterii, între reprezentanții unor corpuri constituite cum ar fi sindicate, biserică – atunci, încet și sigur, s-ar fi creat impresia că există posibilitatea unei discuții neradicalizate.
Or, noi am intrat dintr-o euforie furioasă, am trecut prin încercări ce clarificare lovite din Piața Universității, în alegeri. A venit apoi episodul Mineriadei dure din iunie 1990, care a fost un fel de pecete, un fel de semnătură, amprentă, declarație politică suplimentară: „Așa arată lucrurile acum. Noi am câștigat și așa arată lucrurile acum!”. Cu cine să fi discutat, din ianuarie începând? Pentru că existau partide politice, cele istorice, care încercau să discute: Coposu, Câmpeanu, Cunescu vroiau să discute și nu s-a putut. Adică, a fost nevoie de Piață, care a oferit un alibi suplimentar unei puteri, care oricum și-a instalat, ca să zic așa, corturile, efectivele și modelul.
Piața Universității a dat un semnal puterii că nu poate să facă orice, a dat un semnal societății românești că nicio speranță înspre adevărata democratizare pro-occidentală nu este pierdută. A dat un semnal puternic Occidentului că România, chiar așa, în situația de țară din punct de vedere democratic cea mai înapoiată, din Est are o dorință și un potențial de schimbare și de transformare.
Dar marile schimbări, cred, au fost posibile în România chiar până în 1996, prin ceea ce s-a întâmplat în jurul ei, și anume eșecul puciului anti-Gorbaciov, eșecul Uniunii Sovietice și desființarea Pactului de la Varșovia. Încet și sigur modelul sovietic, post-sovietic, neo-sovietic, toate experimentele aproximate ale unui buffer de securitate în jurul Rusiei, fostei Uniuni Sovietice în care România, prin condiția ei specială de vecinătate cu Republica Sovietică Moldovenească ar fi putut juca un rol, s-au încheiat dintr-odată prin evenimente rapide, cu mare încărcătură și mesaj geo-politic care au avut loc în 1990, în 1991 și apoi începerea războaielor balcanice în fosta Iugoslavie, care au atras atenția asupra pericolelor, dincolo de fosta Iugoslavie, prin posibilitatea extinderii unor războaie civile, ideologice, tensiuni în țările foste comuniste nereformate, care erau România și Bulgaria.
Acestea au transformat cu adevărat România, nu dorința de dezbatere a regimului Iliescu cu adversarii din Piață și după cum nici România nu fusese blocată în 90-91 de către radicalismul Pieții, nici asta nu se poate spune, cu atât mai puțin.”
Europa Liberă: Ați relatat zile la rând din Piața Universității. Cum era atmosfera?
Emil Hurezeanu: „Era o atmosferă de libertate practică, de libertate politicoasă, plină de convivialitate, de tovărășie de idei. Era o atmosferă, sigur, care putea să conțină pe alocuri și episoade care țineau de Cenaclul Flacăra. Dar omul cu chitara sau marile cântece care animă grupurile - și acestea făceau parte din subconștientul colectiv. Ce am avut noi în ultimii 40 de ani înainte de Revoluție și înainte de Piața Universității? Acestea erau episoadele noastre. Newport-ul nostru era totuși o primă fază a Cenaclului Flacăra.
Apoi, exista o formă de candoare, candoare patetică a crezului exprimat, expus în libertate, susținut imediat de ceilalți, rostit de la balcon, întărit de faptul că presa internațională dubla prinsubtitrare, ca să zic așa, în fiecare zi, prin editorialele din toate marile ziare, prin reprezentanții marilor televiziuni în culisele balconului, dubla acest episod. Românii, româncele, oamenii din Piață se simțeau sprijiniți – sprijiniți unii de alții, ei de ideile lor care erau și ideile Europei înnoite în curs de înnoire. Era și o formă de recuperare a tăcerii vechi, în libertate. Aș spune că a fost și o formă de radicalitate, dar era redusă această formă.
Deci, vă reamintiți: din prima zi și până în ultima zi una dintre primele dorințe publice ale acestor oameni era „să avem o discuție cu stăpânii zilei, să discutăm pe față la televiziune, că aceasta era marea scenă – TVR”. Și era anormal totuși ca un biet reporter de la Radio Europa Liberă, adică eu, să stea acolo zi și noapte și să fie practic singurul care, în limba română, a fost de față pentru un post public de la 1500 de kilometri, care își făcuse, ca maurul, treaba, totuși. Și-o făcuse ani de zile, când România liberă, Europa liberă erau exilate. Europa liberă era exilată din România și România liberă era exilată la München sau în Occident.
În afara mea erau, desigur, au mai mulți ziariști străini care luau frânturi, care făceau reportaje, au apărut în toate marile ziare reportaje. Dar nu trebuia să fie Radio România acolo, nu trebuia să fie Televiziunea Română? Ar fi fost mult mai simplu să prezinte ei reportajele acelea, ale acelor după-amieze și nopți.
Deci, a fost o atmosferă foarte complexă, foarte interesantă, un fel de istorie dată pe repede-înainte. Era și o istorie a anunțării schimbărilor la nivelul dorinței, era și o istorie a recuperării istoriei care nu a avut loc – prin tăcere, prin frică, înainte de 1989.”
Europa Liberă: Într-un reportaj din Piața Universității, difuzat în 22 mai 1990 există un episod în care ați fost agresat verbal de un ofițer în uniformă din Târgu-Mureș, de un căpitan, dacă nu mă înșel. A fost un episod singular? Ați simțit că ați fost urmărit atunci, eventual de foști securiști?
Emil Hurezeanu: „Nu, nu cred că era nevoie să fie foștii securiști, puteau fi și actualii. Dacă erau și foștii, și actualii – nu știu. Atmosfera din Piață interzicea astfel de suspiciuni. Și locuiam, țin minte, foarte aproape, la Hotelul Continental, după aceea când a venit „echipa forte” de la München în jurul alegerilor, care a creat studiourile la etajul 10 la Intercontinental, m-am mutat la Intercontinental atunci, a venit Mircea Carp, au venit mai mulți colegi. Și duplexul acesta pe care îl făceam destul de artizanal eu însumi, cu complicitatea unor telefoniste, să zic așa, trecute de partea bună după 1989, nu știu cu ce se ocupau înainte de 1989, înregistrau convorbirile altora, probabil, dar în orice caz îmi înregistram și îmi editam emisiunile singur, ținând eu cont ce înregistrez, ce las, ce nu las, că nu aveam posibilitatea tehnică să mai fac ceva.
La ora 11.00 la București, 10.00 la Munchen, la Praga, urcam la hotel, deschideam receptorul microfonului jos, puneam așa-zișii „crocodili”, două capse pe fiecare din bornele din receptorul de atunci și treceam materialul înregistrat direct în telefon. Încă se vorbea cu telefoniste și aveam, cu bomboane, cu vorbe bune, cu ochi dulci, aveam complicitatea telefonistelor – pe Magda, de exemplu, de la Intercontinental, o cunoaștem cu toții, o protectoare a libertății. Ea ne făcea legătura București-München și avea grijă să nu se întrerupă convorbirea, pentru că transmiteam totuși 50 de minute non-stop și nu era sigur că cineva nu le va întrerupe.
Aceste incidente au avut loc, pentru că de-a lungul lunilor, de-a lungul săptămânilor de demonstrație mai erau și contra-demonstrații la „franjuri”, la marginea Pieței – muncitorii de la IMGB și alții. Au fost oameni care vroiau să știe și ei ce se întâmplă, aveam aceeași legitimitate în contra-demonstrații. Mai ale să ce li se servea lor e că cineva vrea să întrerupă „idila” asta post-ceaușistă în care în sfârșit avem tot ce ne trebuie, a venit primăvara, e frumos, vrem să uităm ce a fost urât… Și vin unii, pe care propaganda i-a numit imediat „golani”, și vin „golanii” și ne strică „idila”. Și uite că în felul acesta îl supără pe tovarășul, pe domnul Iliescu și grăbesc lucrurile și, vai, ce o se întâmple! Și atunci oamenii aceștia aveau și ei dreptul la nedumerire și chiar la contra-demonstrații.
