×

We use cookies to help make LingQ better. By visiting the site, you agree to our cookie policy.


image

radio Europa Liberă, Emil Hurezeanu: „Acești oameni vroiau să aplice în Piață ceea ce credeau că s-a întâmplat în decembrie 1989” (1)

Emil Hurezeanu: „Acești oameni vroiau să aplice în Piață ceea ce credeau că s-a întâmplat în decembrie 1989” (1)

Europa Liberă: Pe scurt, Piața Universității a fost o demonstrație anti-comunistă căreia i-a pus capăt violent un regim post-comunist nereformat. Dar a fost numai asta?

Emil Hurezeanu: „N-aș fi prea categoric în definirea acestei foarte complexe demonstrații doar ca o manifestare anticomunistă, deși poate sună paradoxal, pentru că o demonstrație anticomunistă înseamnă deja foarte mult. A fost o expresie a dorințelor (e un termen la plural), era vorba de un pluralism al dorinței de clarificări, de clarificare.

Revoluția a venit oarecum pe neașteptate, să spunem, pentru majoritatea românilor. Sfârșitul anului 1989 și chiar anii precedenți, după venirea lui Gorbaciov la putere și după polarizările marcate din toate statele membre ale Pactului de la Varșovia, cu o precipitare a acțiunii de protest dizidente, totuși n-au pregătit societatea românească, care era și cea mai închisă dintre aceste societăți central-oriental comuniste. Era și cea mai chinuită, era o societate care avea puțină răbdare și puțin timp, puțină capacitate fizică și psihică de reflecție asupra ei însăși, asupra a ceea ce poate să facă, asupra a ceea ce urmează, fiind o societate în plină mizerie, în întuneric, la propriu și la figurat, concentrată pe nevoia de subzistență. Ori, când trăiești concentrat doar pe nevoia de subzistență, și când ești un individ singur, și când ești o societate singură - pentru că și societatea românească era singură, așa cum stătea cumva în atomizarea asta în interior supravegheată, era izolată chiar și în lumea comunistă cum bine știm,ori în această situație, prăbușirea regimului Ceaușescu, lichidarea cuplului Ceaușescu, secvențele dramatice care au însoțit aceste transformări – a fost totuși cea mai dramatică revoluție anticomunistă sau schimbare de regim comunist, mai exact, din Europa, societatea românească se trezește deci în săptămânile acelea din ianuarie, din februarie 1990, martie, cu noi evenimente, și aceste evenimente încep s-o trezească. E vorba de transformarea unei echipe de putere care părea să gestioneze tranziția în așteptarea cristalizărilor necesare într-un partid politic care vrea să candideze și care, în mod natural (deși în mod forțat natural), ar fi urmat să câștige alegerile în mod fatal, pentru că nu exista altă forță politică.

Nu există discuții deschise despre ce urmează, despre ce-a fost. E o imensă euforie furioasă. E foarte clar ce se întâmpla în alte țări, unde, în Cehoslovacia, vine Havel la putere, Germania se îndrepta spre unificare sub blazonul Uniunii Europene și al Alianței Nord-Atlantice. Erau transformări precipitate, care avea o anumită tendință, în toate țările est-europene, pro-occidentale. Deci direcția de schimbare sau de transformare după căderea regimurilor comuniste era pro-Vest.

Dar în România, tendințele noii puteri nu erau pro-Vest. Era de asemenea mai degrabă neclar în ce măsură - chiar dacă discuțiile mi se par astăzi, cu beneficiul acestei depărtări de 30 de ani, la fel de stufoase și de neclare ca atunci, dar în același timp și atunci mi se păreau clare -, în România probabil, în situația în care, România, regimul Ceaușescu, societatea românească erau abandonate și de aliații răsăriteni, darmite de aliații occidentali, în România e posibil ca amestecul Moscovei să fi fost mai subliniat.Mai ales că știm că aceste revoluții, sau aceste schimbări, transformări de regim au avut loc totuși pornind de la Moscova, dintr-un impuls gorbaciovist de restructurare, în urma unei înfrângeri în competiția cu Occidentul, în urma unor înțelegeri politice între Vest și Est, în urma dorinței Estului și a Vestului de terminare a Războiului Rece. S-a întâmplat în toate țările Pactului de la Varșovia, țările Pactului de la Varșovia erau controlate de Moscova - din cauza asta aceste schimbări de regim nu au avut loc în afara Pactului de la Varșovia, dar în toate țările Pactului de la Varșovia. Nu am avut, nu am asistat la o cădere a regimului comunist la Havana, la Beijing, în Coreea de Nord și așa mai departe.

Deci aceste clarificări, toate cumulate, sau neclarificări cumulate, cu o putere imensă a societății de a se trezi și de a-și discuta rostul, toate astea s-au confruntat în acele luni în mod intens. Și-atunci, sigur că a fost așteptată această manifestare, a fost deci o manifestare de clarificări.S-au pus toate întrebările, se puneau toate întrebările în același timp. Erau multe organizații, ale democrației, ale societății civice, într-o viteză de refacere. Pentru că societatea civilă românească nu existase, existau insule, într-un arhipelag, e adevărat, de dizidență, de mefiență, de rezistență, de amintire istorică a Canalului și a suferinței în timpul stalinismului. Dar nu exista un fluid al societății civice bazat pe structuri consolidate, cum era Biserica catolică în Polonia, cum era mișcarea dizidentă Charta '77 în Cehoslovacia, cum erau mișcările marxiene, de înnoire a marxismului pe modelul unei economii de piață mai deschise în Ungaria, șamd, sau nu exista umbra marelui frate vest-german asupra est-germanilor, n-aveam așa ceva.

Și atunci mi se pare, totuși, formidabil că asistăm la această demonstrație, și că foarte repede se formează niște nuclee de atitudine politică fundamentală, necoagulate ideologic. Această atitudine respingea pericolul reinstaurării comunismului printr-o echipă a nomenclaturii comuniste, nu neapărat prin persoanele care fuseseră comuniști.Cum spunea Brucan la un moment dat: „Cei care au pus bomba comunismului trebuie s-o dezamorseze, pentru că ei știu unde au pus-o”. Nu neapărat, dar existau practici noi ale interdicției, ale democrației controlate, ale post-comunismului, să zicem, care aduce înapoi portocalele și bananele confiscate în anii 60-70, dacă au existat vreodată îndeajuns, care dă drumul la lumină, dă drumul la căldură, tipărește pașapoarte, dar de fapt reglează factorul politic, reglează matricea politică pe baza societății mai degrabă într-un sens răsăritean-moscovit de eliberare a comunismului din dogmatism, decât de orientare rapidă spre crearea partidelor politice, care, chiar dacă se manifestau, erau îngrădite, spre dezbatere democratică liberă, fără primele descinderi ale minerilor, care sunt încă din ianuarie, fără transformarea abuzivă a unei echipe de gestionare a puterii. Deci, o echipă de revoluționari se transformă rapid într-o echipă politică care „fură jocul”, schimbă regulile, le și impune.

Și atunci mi s-a părut foarte interesant că în acele luni oamenii s-au deșteptat mai rapid decât în 10, 20 de ani înainte de decembrie 1989. Acești oameni au rugat partidele politice tradiționale, pe țărăniști, pe liberali, pe social-democrați, să stea puțin deoparte, să nu existe această confuzie de interpretare care sigur că era manipulată la nivelul conducerii politice de atunci.Dar societatea era neclară, și, cine era societatea românească? Nu erau doar câteva mii de oameni care gândeau politic rapid la București, erau milioanele din țară care stăteau mai degrabă într-o formă de așteptare și de nelămurire: cum adică, omul acesta care vrea alegeri libere cu prietenii lui, care s-au urcat la balcoane, l-au împușcat pe Ceaușescu, care au asumat noul destin al României, omul acesta, echipa nu sunt lăsați să lucreze. „Trebuie să avem răbdare!. La început lumină, căldură, portocale, Crăciun liber și, încet, vor veni toate”.

Și oamenii aceștia aveau o masă critică. Este masa critică care se manifestă și în timpul demonstrațiilor prin contra-demonstrații. Și este masa critică care nu ține cont de mesajul acestei demonstrații extraordinare, a dorinței de clarificare, când în 20 mai 1990, Iliescu cu Partidul Democrației Sociale sunt aleși cu cifre uimitoare...”

Europa Liberă: Frontul Salvării Naționale...

Emil Hurezeanu: „Frontul Salvării Naționale, da, sîntem în epocă post-eroică și post-modernă și noțiunule se suprapun.”

Europa Liberă: Emil Hurezeanu, ați spus adineaori că oamenii din piață își puneau foarte multe întrebări și toți deodată. Au reușit să afle răspunsuri? Și dacă nu – de ce n-au reușit?

Emil Hurezeanu: „Acești oameni, de fapt, să nu uităm, că vroiau, în primul rând, să intre într-un dialog egal, de egalitate a premiselor și argumentelor, cel puțin un timp măsurat, la televiziune, la oră de audiență, cu conducătorii politici. Nici măcar dreptul ăsta nu li s-a oferit.

Deci, vroiau să facă din Piața Universității o platformă și a nemulțumirii simbolice, a clarificărilor simbolice, dar și a dialogului, a dezbaterii practice. Acești oameni vroiau să aplice în Piață, dar în Piața ideală și în Piața simbolică, nu numai în Piața reală, ceea ce credeau că s-a întâmplat în decembrie 1989. E adevărat că comunismul intrase mult în mințile viețile oamenilor, în societate și doar înlăturând o literă sau „Trăiască Republica Socialistă România” de pe frontoanele tuturor instituțiilor țării și lăsând numai „Trăiască România!”, căzând „Socialistă”, căzând „Partidul Comunist” și rămânând numai ”Partidul român”, Partidul Național-Țărănesc... ei, n-a fost destul, era clar că n-a fost destul.Trebuia să se întâmple mult mai mult. Dar oamenii ăștia nu cereau mai mult. Oamenii ăștia știau că vor veni alegerile, oamenii ăștia vroiau clarificare și vroiau un fel de limpezire a situației. „Haideți să discutăm ce urmează, spre ce ne îndreptăm”. Li s-a refuzat acest drept.

Apoi, conducerea statului român datunci a subestimat România. România era o țară cu energii intelectuale, morale noi, cu energii oprimate multă vreme. Chiar dacă oamenii nu aveau o educație civică, să zicem, sau nivele, orizonturi de așteptare educate ale posibilităților de schimbare în fatalitatea comunistă, cum existau prin Biserica catolică în Polonia și așa mai departe. Oamenii aceștia erau oameni cu școli bune, în România școlile erau bune, erau oameni mai mult sau mai puțin informați, oameni care repede s-au branșat la ceea ce se întâmplă în lume și care aveau o ierarhie a valorilor, știau prea bine ce a fost comunismul, știau prea bine ce a fost ceaușismul, și acum presimțeau pericolul cu o acuitate mai mare decât știau ceea ce avea să urmeze, decât ceea ce vor chiar ei să facă. Pentru că nu aveau experiențe, nu aveau procedurile construcției democrate, dar aveau instinctul, intuiția că se apropie un nou pericol și că s-ar putea ca noi să fim într-o zonă de umbră, să zic așa, sau penumbră, că nu mai erau umbre în Europa, dar penumbre puteau fi.În definitiv, câtă dreptate au avut acești oameni în aprilie, mai, până în iunie 1990, s-a văzut în vara anului 1990, în august, când are loc puciul de la Moscova și s-a văzut în atitudinea liderilor de la București față de autorii puciului de la Moscova anti-Gorbaciov – o atitudine mai degrabă solidară, de solidaritate cu puciștii.

S-a văzut care erau pericolele și de la distanță, de la Radio Europa Liberă de la München, mă rog, din Occident se vedea mai bine decât din România. Deși cei din Piața Universității vedeau chiar foarte bine. Și anume, despre ce era vorba? Despre pericolul unei ancorări de ordin geo-politic și strategic a României în zona post-sovietică, nu era rusească încă. Zona post-sovietică presupunea amânarea marilor experiențe ale democrației, și ne puteam imagina că Rusia, chiar în misiunea reformatoare a lui Gorbaciov, ea era reformatoare pentru Ceaușescu pentru Kádár, pentru Husák, pentru Jivkov, dar pentru ce a urmat după 1990 și de îndată după reunificarea Germaniei nu mai era pe atât de reformatoare, putea să rămână conservatoare. Și, nu-i exclus ca Rusia, în situația în care ar fi câștigat puciștii, sau Gorbaciov însuși era constrâns să schimbe cursul sau să recurgă la păstrarea cu orice preț a Uniunii Sovietice, România să facă parte dintr-o zonă de buffer a experiențelor post-sovietice și nu neapărat dintr-o zonă liberă de neo-comunism, care să semene cu Cehoslovacia, cu Germania de Est, cu Ungaria, cu Franța, cu Italia. Și aici s-a văzut că, de fapt, impulsul acesta a fost important. Este retroactiv important, face mai mult decât demonstrația oamenilor muncii de la Brașov din 1987, și, într-un fel, chiar mai mult decât greva minerilor din 1977, bineînțeles, mai mult decât actele de disidență. Suntem într-o altă lume, dar este o formă de a anunța că România face altă opțiune, chiar și decât aceea rezultată după revoluție așa cum a fost ea – 50% luptă eroică împotriva dictaturii, împotriva represiunii, iar alte 50% - într-un clarobscur al unor evenimente de palat, de interior, pe care societate în niciun caz nu l-a controlat.”

Europa Liberă: Aș vrea să revenim puțin la alegerile din 20 mai 1990. Într-o emisiune difuzată la Europa Liberă pe 23 mai 1990 redactorul-șef adjunct al revistei Astra de la Brașov, scriitorul Vasile Gogea a spus: „În absența unei propuneri constructive, radicalismul maximal al revendicărilor din Piața Universității a avut ca efect regruparea foștilor membri PCR în jurul Frontului Salvării Naționale”. Vasile Gogea a mai spus atunci, citez în continuare: „Presiunea străzii a determinat, în mod paradoxal, un vot masiv în favoarea Frontului Salvării Naționale”. Așa a fost?


Emil Hurezeanu: „Acești oameni vroiau să aplice în Piață ceea ce credeau că s-a întâmplat în decembrie 1989” (1) Emil Hurezeanu: "These people wanted to apply to the market what they thought happened in December 1989" (1) Emil Hurezeanu: "Esta gente quería aplicar en la Plaza lo que creían que había ocurrido en diciembre de 1989" (1) Emil Hurezeanu: "Deze mensen wilden op het Plein toepassen wat zij dachten dat er in december 1989 was gebeurd" (1)

**Europa Liberă: Pe scurt, Piața Universității a fost o demonstrație anti-comunistă căreia i-a pus capăt violent un regim post-comunist nereformat. Dar a fost numai asta? But was that all? **

**Emil Hurezeanu:** „N-aș fi prea categoric în definirea acestei foarte complexe demonstrații doar ca o manifestare anticomunistă, deși poate sună paradoxal, pentru că o demonstrație anticomunistă înseamnă deja foarte mult. Emil Hurezeanu: "I would not be too categorical in defining this very complex demonstration only as an anti-communist demonstration, although it may sound paradoxical, because an anti-communist demonstration already means a lot. A fost o expresie a dorințelor (e un termen la plural), era vorba de un pluralism al dorinței de clarificări, de clarificare.

Revoluția a venit oarecum pe neașteptate, să spunem, pentru majoritatea românilor. The revolution came somewhat unexpectedly, let's say, for most Romanians. Sfârșitul anului 1989 și chiar anii precedenți, după venirea lui Gorbaciov la putere și după polarizările marcate din toate statele membre ale Pactului de la Varșovia, cu o precipitare a acțiunii de protest dizidente, totuși n-au pregătit societatea românească, care era și cea mai închisă dintre aceste societăți central-oriental comuniste. The end of 1989 and even the previous years, after Gorbachev came to power and after the marked polarizations in all the member states of the Warsaw Pact, with a rush of dissident protest action, still did not prepare the Romanian society, which was also the most closed between these communist central-eastern societies. Era și cea mai chinuită, era o societate care avea puțină răbdare și puțin timp, puțină capacitate fizică și psihică de reflecție asupra ei însăși, asupra a ceea ce poate să facă, asupra a ceea ce urmează, fiind o societate în plină mizerie, în întuneric, la propriu și la figurat, concentrată pe nevoia de subzistență. It was also the most tormented, it was a society that had little patience and little time, little physical and mental capacity for reflection on itself, on what it can do, on what comes next, being a society in full misery, in darkness, literally and figuratively, focused on the need for subsistence. Ori, când trăiești concentrat doar pe nevoia de subzistență, și când ești un individ singur, și când ești o societate singură - pentru că și societatea românească era singură, așa cum stătea cumva în atomizarea asta în interior supravegheată, era izolată chiar și în lumea comunistă cum bine știm,ori în această situație, prăbușirea regimului Ceaușescu, lichidarea cuplului Ceaușescu, secvențele dramatice care au însoțit aceste transformări – a fost totuși cea mai dramatică revoluție anticomunistă sau schimbare de regim comunist, mai exact, din Europa, societatea românească se trezește deci în săptămânile acelea din ianuarie, din februarie 1990, martie, cu noi evenimente, și aceste evenimente încep s-o trezească. Or, when you live focused only on the need for subsistence, and when you are a lonely individual, and when you are a lonely society - because the Romanian society was also lonely, as it somehow stood in this atomization inside supervised, it was isolated even in the world communist as we well know, or in this situation, the collapse of the Ceaușescu regime, the liquidation of the Ceaușescu couple, the dramatic sequences that accompanied these transformations - it was still the most dramatic anti-communist revolution or communist regime change, more precisely, in Europe, Romanian society wakes up so in those weeks of January, of February 1990, March, with new events, and these events begin to wake her up. E vorba de transformarea unei echipe de putere care părea să gestioneze tranziția în așteptarea cristalizărilor necesare într-un partid politic care vrea să candideze și care, în mod natural (deși în mod forțat natural), ar fi urmat să câștige alegerile în mod fatal, pentru că nu exista altă forță politică. It is about the transformation of a power team that seemed to manage the transition while waiting for the necessary crystallizations into a political party that wants to run and which, naturally (albeit naturally forced), would have gone on to win the election fatally, because there was no other political force.

Nu există discuții deschise despre ce urmează, despre ce-a fost. E o imensă euforie furioasă. E foarte clar ce se întâmpla în alte țări, unde, în Cehoslovacia, vine Havel la putere, Germania se îndrepta spre unificare sub blazonul Uniunii Europene și al Alianței Nord-Atlantice. Erau transformări precipitate, care avea o anumită tendință, în toate țările est-europene, pro-occidentale. Deci direcția de schimbare sau de transformare după căderea regimurilor comuniste era pro-Vest.

Dar în România, tendințele noii puteri nu erau pro-Vest. Era de asemenea mai degrabă neclar în ce măsură - chiar dacă discuțiile mi se par astăzi, cu beneficiul acestei depărtări de 30 de ani, la fel de stufoase și de neclare ca atunci, dar în același timp și atunci mi se păreau clare -, în România probabil, în situația în care, România, regimul Ceaușescu, societatea românească erau abandonate și de aliații răsăriteni, darmite de aliații occidentali, în România e posibil ca amestecul Moscovei să fi fost mai subliniat.Mai ales că știm că aceste revoluții, sau aceste schimbări, transformări de regim au avut loc totuși pornind de la Moscova, dintr-un impuls gorbaciovist de restructurare, în urma unei înfrângeri în competiția cu Occidentul, în urma unor înțelegeri politice între Vest și Est, în urma dorinței Estului și a Vestului de terminare a Războiului Rece. S-a întâmplat în toate țările Pactului de la Varșovia, țările Pactului de la Varșovia erau controlate de Moscova - din cauza asta aceste schimbări de regim nu au avut loc în afara Pactului de la Varșovia, dar în toate țările Pactului de la Varșovia. Nu am avut, nu am asistat la o cădere a regimului comunist la Havana, la Beijing, în Coreea de Nord și așa mai departe.

Deci aceste clarificări, toate cumulate, sau neclarificări cumulate, cu o putere imensă a societății de a se trezi și de a-și discuta rostul, toate astea s-au confruntat în acele luni în mod intens. Și-atunci, sigur că a fost așteptată această manifestare, a fost deci o manifestare de clarificări.S-au pus toate întrebările, se puneau toate întrebările în același timp. Erau multe organizații, ale democrației, ale societății civice, într-o viteză de refacere. Pentru că societatea civilă românească nu existase, existau insule, într-un arhipelag, e adevărat, de dizidență, de mefiență, de rezistență, de amintire istorică a Canalului și a suferinței în timpul stalinismului. Dar nu exista un __fluid__ al societății civice bazat pe structuri consolidate, cum era Biserica catolică în Polonia, cum era mișcarea dizidentă Charta '77 în Cehoslovacia, cum erau mișcările marxiene, de înnoire a marxismului pe modelul unei economii de piață mai deschise în Ungaria, șamd, sau nu exista umbra marelui frate vest-german asupra est-germanilor, n-aveam așa ceva.

Și atunci mi se pare, totuși, formidabil că asistăm la această demonstrație, și că foarte repede se formează niște nuclee de atitudine politică fundamentală, necoagulate ideologic. Această atitudine respingea pericolul reinstaurării comunismului printr-o echipă a nomenclaturii comuniste, nu neapărat prin persoanele care fuseseră comuniști.Cum spunea Brucan la un moment dat: „Cei care au pus bomba comunismului trebuie s-o dezamorseze, pentru că ei știu unde au pus-o”. Nu neapărat, dar existau practici noi ale interdicției, ale democrației controlate, ale post-comunismului, să zicem, care aduce înapoi portocalele și bananele confiscate în anii 60-70, dacă au existat vreodată îndeajuns, care dă drumul la lumină, dă drumul la căldură, tipărește pașapoarte, dar de fapt reglează factorul politic, reglează matricea politică pe baza societății mai degrabă într-un sens răsăritean-moscovit de eliberare a comunismului din dogmatism, decât de orientare rapidă spre crearea partidelor politice, care, chiar dacă se manifestau, erau îngrădite, spre dezbatere democratică liberă, fără primele descinderi ale minerilor, care sunt încă din ianuarie, fără transformarea abuzivă a unei echipe de gestionare a puterii. Deci, o echipă de revoluționari se transformă rapid într-o echipă politică care „fură jocul”, schimbă regulile, le și impune.

Și atunci mi s-a părut foarte interesant că în acele luni oamenii s-au deșteptat mai rapid decât în 10, 20 de ani înainte de decembrie 1989. Acești oameni au rugat partidele politice tradiționale, pe țărăniști, pe liberali, pe social-democrați, să stea puțin deoparte, să nu existe această confuzie de interpretare care sigur că era manipulată la nivelul conducerii politice de atunci.Dar societatea era neclară, și, cine era societatea românească? Nu erau doar câteva mii de oameni care gândeau politic rapid la București, erau milioanele din țară care stăteau mai degrabă într-o formă de așteptare și de nelămurire: cum adică, omul acesta care vrea alegeri libere cu prietenii lui, care s-au urcat la balcoane, l-au împușcat pe Ceaușescu, care au asumat noul destin al României, omul acesta, echipa nu sunt lăsați să lucreze. „Trebuie să avem răbdare!. La început lumină, căldură, portocale, Crăciun liber și, încet, vor veni toate”.

Și oamenii aceștia aveau o masă critică. Este masa critică care se manifestă și în timpul demonstrațiilor prin contra-demonstrații. Și este masa critică care nu ține cont de mesajul acestei demonstrații extraordinare, a dorinței de clarificare, când în 20 mai 1990, Iliescu cu Partidul Democrației Sociale sunt aleși cu cifre uimitoare...”

**Europa Liberă: Frontul Salvării Naționale...**

**Emil Hurezeanu:** „Frontul Salvării Naționale, da, sîntem în epocă post-eroică și post-modernă și noțiunule se suprapun.”

**Europa Liberă: Emil Hurezeanu, ați spus adineaori că oamenii din piață își puneau foarte multe întrebări și toți deodată. Au reușit să afle răspunsuri? Și dacă nu – de ce n-au reușit? **

**Emil Hurezeanu:** „Acești oameni, de fapt, să nu uităm, că vroiau, în primul rând, să intre într-un dialog egal, de egalitate a premiselor și argumentelor, cel puțin un timp măsurat, la televiziune, la oră de audiență, cu conducătorii politici. Nici măcar dreptul ăsta nu li s-a oferit.

Deci, vroiau să facă din Piața Universității o platformă și a nemulțumirii simbolice, a clarificărilor simbolice, dar și a dialogului, a dezbaterii practice. Acești oameni vroiau să aplice în Piață, dar în Piața ideală și în Piața simbolică, nu numai în Piața reală, ceea ce credeau că s-a întâmplat în decembrie 1989. E adevărat că comunismul intrase mult în mințile viețile oamenilor, în societate și doar înlăturând o literă sau „Trăiască Republica Socialistă România” de pe frontoanele tuturor instituțiilor țării și lăsând numai „Trăiască România!”, căzând „Socialistă”, căzând „Partidul Comunist” și rămânând numai ”Partidul român”, Partidul Național-Țărănesc... ei, n-a fost destul, era clar că n-a fost destul.Trebuia să se întâmple mult mai mult. Dar oamenii ăștia nu cereau mai mult. Oamenii ăștia știau că vor veni alegerile, oamenii ăștia vroiau clarificare și vroiau un fel de limpezire a situației. „Haideți să discutăm ce urmează, spre ce ne îndreptăm”. Li s-a refuzat acest drept.

Apoi, conducerea statului român datunci a subestimat România. România era o țară cu energii intelectuale, morale noi, cu energii oprimate multă vreme. Chiar dacă oamenii nu aveau o educație civică, să zicem, sau nivele, orizonturi de așteptare educate ale posibilităților de schimbare în fatalitatea comunistă, cum existau prin Biserica catolică în Polonia și așa mai departe. Oamenii aceștia erau oameni cu școli bune, în România școlile erau bune, erau oameni mai mult sau mai puțin informați, oameni care repede s-au branșat la ceea ce se întâmplă în lume și care aveau o ierarhie a valorilor, știau prea bine ce a fost comunismul, știau prea bine ce a fost ceaușismul, și acum presimțeau pericolul cu o acuitate mai mare decât știau ceea ce avea să urmeze, decât ceea ce vor chiar ei să facă. Pentru că nu aveau experiențe, nu aveau procedurile construcției democrate, dar aveau instinctul, intuiția că se apropie un nou pericol și că s-ar putea ca noi să fim într-o zonă de umbră, să zic așa, sau penumbră, că nu mai erau umbre în Europa, dar penumbre puteau fi.În definitiv, câtă dreptate au avut acești oameni în aprilie, mai, până în iunie 1990, s-a văzut în vara anului 1990, în august, când are loc puciul de la Moscova și s-a văzut în atitudinea liderilor de la București față de autorii puciului de la Moscova anti-Gorbaciov – o atitudine mai degrabă solidară, de solidaritate cu puciștii.

S-a văzut care erau pericolele și de la distanță, de la Radio Europa Liberă de la München, mă rog, din Occident se vedea mai bine decât din România. Deși cei din Piața Universității vedeau chiar foarte bine. Și anume, despre ce era vorba? Despre pericolul unei ancorări de ordin geo-politic și strategic a României în zona post-sovietică, nu era rusească încă. Zona post-sovietică presupunea amânarea marilor experiențe ale democrației, și ne puteam imagina că Rusia, chiar în misiunea reformatoare a lui Gorbaciov, ea era reformatoare pentru Ceaușescu pentru Kádár, pentru Husák, pentru Jivkov, dar pentru ce a urmat după 1990 și de îndată după reunificarea Germaniei nu mai era pe atât de reformatoare, putea să rămână conservatoare. Și, nu-i exclus ca Rusia, în situația în care ar fi câștigat puciștii, sau Gorbaciov însuși era constrâns să schimbe cursul sau să recurgă la păstrarea cu orice preț a Uniunii Sovietice, România să facă parte dintr-o zonă de __buffer__ a experiențelor post-sovietice și nu neapărat dintr-o zonă liberă de neo-comunism, care să semene cu Cehoslovacia, cu Germania de Est, cu Ungaria, cu Franța, cu Italia. Și aici s-a văzut că, de fapt, impulsul acesta a fost important. Este retroactiv important, face mai mult decât demonstrația oamenilor muncii de la Brașov din 1987, și, într-un fel, chiar mai mult decât greva minerilor din 1977, bineînțeles, mai mult decât actele de disidență. Suntem într-o altă lume, dar este o formă de a anunța că România face altă opțiune, chiar și decât aceea rezultată după revoluție așa cum a fost ea – 50% luptă eroică împotriva dictaturii, împotriva represiunii, iar alte 50% - într-un clarobscur al unor evenimente de palat, de interior, pe care societate în niciun caz nu l-a controlat.”

**Europa Liberă: Aș vrea să revenim puțin la alegerile din 20 mai 1990. Într-o emisiune difuzată la Europa Liberă pe 23 mai 1990 redactorul-șef adjunct al revistei Astra de la Brașov, scriitorul Vasile Gogea a spus: „În absența unei propuneri constructive, radicalismul maximal al revendicărilor din Piața Universității a avut ca efect regruparea foștilor membri PCR în jurul Frontului Salvării Naționale”. Vasile Gogea a mai spus atunci, citez în continuare: „Presiunea străzii a determinat, în mod paradoxal, un vot masiv în favoarea Frontului Salvării Naționale”. Așa a fost? **