image

Lecții mici de limba română (Little lessons of Romanian language), Fragment din "Însemnările lui Malte Laurids Brigge" de R.M.Rilke, 02

Fragment din cartea "Însemnările lui Malte Laurids Brigge" de R.M.Rilke

11 Septembrie, Rue Toullier

Am făcut cîte ceva împotriva fricii. Am stat toată noaptea și am scris, iar acum sunt obosit ca după un drum lung peste cîmpiile din Ulsgaard. E totuși greu să te gîndești că toate astea nu mai sunt, că în vechiul și imensul castel seniorial locuiesc străini. S-ar putea ca în camera albă de sus, de sub fronton, să doarmă acum servitoarele, să doarmă somnul lor greu, jilav, de seara pînă dimineața.

Și nu mai am pe nimeni și nimic și rătăcesc prin lume cu un cufăr și cu o ladă cu cărți și de fapt fără urmă de curiozitate. Ce fel de viață o mai fi și asta: fără casă, fără lucruri moștenite, fără cîini? De-aș avea măcar amintirile, dar cine le mai are? De-ar fi măcar aici copilăria, dar e ca și îngropată.Poate că trebuie să fii bătrîn ca să ajungi la toate astea. Mă gîndesc că e bine să fii bătrîn.

Astăzi a fost o dimineață frumoasă, de toamnă. Am trecut prin Toulleries. Tot ce se afla spre răsărit, cu fața la soare, te orbea. Toată partea însorită era învăluită în ceață, ca sub un voal gri deschis. Gri pe fond gri, se însoreau statuile în grădinile încă încețoșate. Florile stinghere de pe straturile lungi se trezeau și spuneau: roșu! cu voce speriată. Și iată că, de după colț, dinspre Champs-Elysees, a apărut un bărbat slab, foarte înalt; ducea o cîrjă, dar nu la subsuoară, o ținea ușor, în fața lui, și din cînd în cînd o izbea de pămînt cu putere și cu zgomot, asemenea unui toiag de herald. Nu-și putea înăbuși un surîs de bucurie și surîdea în trecere tuturor, soarelui, pomilor. Pășea cu teamă, ca un copil, dar cu neobișnuită ușurință, plin de amintirea mersului de altă dată.

De ce e-n stare o lună atît de mică! Sunt zile cînd în jur totul este luminos, ușor, abia deslușit în văzduhul alburiu - și totuși limpede. Chiar și lucrurile cele mai apropiate au nuanțele depărtării, sunt retrase, abia indicate, nu arătate, iar cele care au legătură cu distanța: fluviul, podurile, străzile lungi, piețele, risipindu-se, sunt absorite de depărtare, parcă pictate pe ea ca pe mătase. E imposibil să spui cum poate arăta un automobil verde deschis pe Pont-Neuf sau ceva roșu, care nu poate fi înăbușit, sau chiar numai un afiș pe calcanul unui șir de case gri. Totul este simplificat, redus la cîteva planuri exacte, luminoase, ca un obraz într-un tablou de Manet. Nimic nu este fără importanță și de prisos. Buchiniștii de pe chei își deschid lăzile și galbenul proaspăt sau decolorat al cărților, cafeniul violaceu al copertelor, verdele unei mape mai mari: toate se armonizează, toate participă și formează un complex din care nu lipsește nimic.

Jos, pe stradă, se poate vedea următoarea alcătuire: un cărucior împins de o femeie; în el o flașnetă, pe lung. În spatele ei, transversal, un coș de copil în care un țînc se ține bine pe  picioare, vesel sub scufia lui, și nu vrea să șadă. Și din cînd în cînd femeia învîrte flașneta. Atunci prichindelul se ridică imediat, țopăind în coșuleț, și o fetiță, într-o rochie verde, de duminică, dansează și bate tamburina, în sus, către ferestre.

Cred că ar trebui să încep să lucrez ceva, acum cînd învăț să văd. Am douăzeci și opt de ani și nu s-a întîmplat mai nimic. Să repetăm:am scris un studiu prost despre Carpaccio, o dramă intitulată "Căsătorie", care vrea să demonstreze ceva fals, cu mijloace ambigue și versuri. Ah, dar versurile spun atît de puțin cînd le scrii prea devreme. Ar trebui să aștepți și să aduni sens și dulceață o viață întreagă, pe cît cu putință mai lungă, și atunci, foarte aproape de sfîrșit, s-ar putea să scrii zece rînduri care să fie bune. Căci versurile nu sunt, așa cum crede lumea, sentimente (pe care le ai destul de timpuriu) – sunt experiențe. De dragul unui singur vers trebuie să vezi o mulțime de orașe, nenumărați oameni și o grămadă de lucruri, trebuie să cunoști animalele, trebuie să simți cum zboară păsările și să știi gesturile cu care se deschid floricelele dimineața. Trebuie să-ți amintești de drumuri prin ținuturi necunoscute, de întîlniri neașteptate și de despărțiri mult așteptate, de zilele copilăriei, încă nelămurite, de părinții pe care a trebuit să-i mâhnești cînd îți făceau o bucurie pe care n-ai înțeles-o (era o bucurie pentru altcineva), de bolile copilăriei, care încep atît de ciudat, cu atît de multe schimbări grave și profunde, de zilele trăite în odăi liniștite, retrase și de dimineți la malul mării, de mare mai ales, de mări, de nopți de călătorie care încă mai răsună și zboară împreună cu toate stelele - și dacă te poți gândi la toate astea, tot nu e destul. Trebuie să-ți amintești de multe nopți de dragoste fără asemănare, de urletele femeilor în chinurile facerii și de lăuzele plăpînde, albe, dormind ușurate, dar trebuie să fi stat și la capetele muribunzilor, să fi privegheat mortul într-o odaie cu fereastra deschisă prin care intră zgomote sacadate. Și tot nu ajunge să ai amintiri. Trebuie să le poți uita cînd sunt prea multe, și trebuie să ai multă răbdare așteptînd să revină. Căci amintirile în sine încă nu sunt poezie. Abia cînd se transformă în noi în sînge, în privire și în gest, cînd nu mai poartă nume și nu se mai pot deosebi de noi înșine, abia atunci se poate întîmpla ca într-o oră rarisimă, din toate astea să răsară și să se înalțe primul cuvînt al unui vers.



Want to learn a language?


Learn from this text and thousands like it on LingQ.

  • A vast library of audio lessons, all with matching text
  • Revolutionary learning tools
  • A global, interactive learning community.

Language learning online @ LingQ

Fragment din cartea "Însemnările lui Malte Laurids Brigge" de R.M.Rilke

11 Septembrie, Rue Toullier

Am făcut cîte ceva împotriva fricii. Am stat toată noaptea și am scris, iar acum sunt obosit ca după un drum lung peste cîmpiile din Ulsgaard. E totuși greu să te gîndești că toate astea nu mai sunt, că în vechiul și imensul castel seniorial locuiesc străini. S-ar putea ca în camera albă de sus, de sub fronton, să doarmă acum servitoarele, să doarmă somnul lor greu, jilav, de seara pînă dimineața.

Și nu mai am pe nimeni și nimic și rătăcesc prin lume cu un cufăr și cu o ladă cu cărți și de fapt fără urmă de curiozitate. Ce fel de viață o mai fi și asta: fără casă, fără lucruri moștenite, fără cîini? De-aș avea măcar amintirile, dar cine le mai are? De-ar fi măcar aici copilăria, dar e ca și îngropată.Poate că trebuie să fii bătrîn ca să ajungi la toate astea. Mă gîndesc că e bine să fii bătrîn.

Astăzi a fost o dimineață frumoasă, de toamnă. Am trecut prin Toulleries. Tot ce se afla spre răsărit, cu fața la soare, te orbea. Toată partea însorită era învăluită în ceață, ca sub un voal gri deschis. Gri pe fond gri, se însoreau statuile în grădinile încă încețoșate. Florile stinghere de pe straturile lungi se trezeau și spuneau: roșu! cu voce speriată. Și iată că, de după colț, dinspre Champs-Elysees, a apărut un bărbat slab, foarte înalt; ducea o cîrjă, dar nu la subsuoară, o ținea ușor, în fața lui, și din cînd în cînd o izbea de pămînt cu putere și cu zgomot, asemenea unui toiag de herald. Nu-și putea înăbuși un surîs de bucurie și surîdea în trecere tuturor, soarelui, pomilor. Pășea cu teamă, ca un copil, dar cu neobișnuită ușurință, plin de amintirea mersului de altă dată.

De ce e-n stare o lună atît de mică! Sunt zile cînd în jur totul este luminos, ușor, abia deslușit în văzduhul alburiu - și totuși limpede. Chiar și lucrurile cele mai apropiate au nuanțele depărtării, sunt retrase, abia indicate, nu arătate, iar cele care au legătură cu distanța: fluviul, podurile, străzile lungi, piețele, risipindu-se, sunt absorite de depărtare, parcă pictate pe ea ca pe mătase. E imposibil să spui cum poate arăta un automobil verde deschis pe Pont-Neuf sau ceva roșu, care nu poate fi înăbușit, sau chiar numai un afiș pe calcanul unui șir de case gri. Totul este simplificat, redus la cîteva planuri exacte, luminoase, ca un obraz într-un tablou de Manet. Nimic nu este fără importanță și de prisos. Buchiniștii de pe chei își deschid lăzile și galbenul proaspăt sau decolorat al cărților, cafeniul violaceu al copertelor, verdele unei mape mai mari: toate se armonizează, toate participă și formează un complex din care nu lipsește nimic.

Jos, pe stradă, se poate vedea următoarea alcătuire: un cărucior împins de o femeie; în el o flașnetă, pe lung. În spatele ei, transversal, un coș de copil în care un țînc se ține bine pe  picioare, vesel sub scufia lui, și nu vrea să șadă. Și din cînd în cînd femeia învîrte flașneta. Atunci prichindelul se ridică imediat, țopăind în coșuleț, și o fetiță, într-o rochie verde, de duminică, dansează și bate tamburina, în sus, către ferestre.

Cred că ar trebui să încep să lucrez ceva, acum cînd învăț să văd. Am douăzeci și opt de ani și nu s-a întîmplat mai nimic. Să repetăm:am scris un studiu prost despre Carpaccio, o dramă intitulată "Căsătorie", care vrea să demonstreze ceva fals, cu mijloace ambigue și versuri. Ah, dar versurile spun atît de puțin cînd le scrii prea devreme. Ar trebui să aștepți și să aduni sens și dulceață o viață întreagă, pe cît cu putință mai lungă, și atunci, foarte aproape de sfîrșit, s-ar putea să scrii zece rînduri care să fie bune. Căci versurile nu sunt, așa cum crede lumea, sentimente (pe care le ai destul de timpuriu) – sunt experiențe. De dragul unui singur vers trebuie să vezi o mulțime de orașe, nenumărați oameni și o grămadă de lucruri, trebuie să cunoști animalele, trebuie să simți cum zboară păsările și să știi gesturile cu care se deschid floricelele dimineața. Trebuie să-ți amintești de drumuri prin ținuturi necunoscute, de întîlniri neașteptate și de despărțiri mult așteptate, de zilele copilăriei, încă nelămurite, de părinții pe care a trebuit să-i mâhnești cînd îți făceau o bucurie pe care n-ai înțeles-o (era o bucurie pentru altcineva), de bolile copilăriei, care încep atît de ciudat, cu atît de multe schimbări grave și profunde, de zilele trăite în odăi liniștite, retrase și de dimineți la malul mării, de mare mai ales, de mări, de nopți de călătorie care încă mai răsună și zboară împreună cu toate stelele - și dacă te poți gândi la toate astea, tot nu e destul. Trebuie să-ți amintești de multe nopți de dragoste fără asemănare, de urletele femeilor în chinurile facerii și de lăuzele plăpînde, albe, dormind ușurate, dar trebuie să fi stat și la capetele muribunzilor, să fi privegheat mortul într-o odaie cu fereastra deschisă prin care intră zgomote sacadate. Și tot nu ajunge să ai amintiri. Trebuie să le poți uita cînd sunt prea multe, și trebuie să ai multă răbdare așteptînd să revină. Căci amintirile în sine încă nu sunt poezie. Abia cînd se transformă în noi în sînge, în privire și în gest, cînd nu mai poartă nume și nu se mai pot deosebi de noi înșine, abia atunci se poate întîmpla ca într-o oră rarisimă, din toate astea să răsară și să se înalțe primul cuvînt al unui vers.


×

We use cookies to help make LingQ better. By visiting the site, you agree to our cookie policy.